Fiindcă la TVR Cultural, în ciclul Fellini,

nu e deocamdată programat Amarcord... Actriţa războiului nostru de copii măricei şi proşti, abia intraţi la liceu, a fost ea, Alida Valli. La 12-13 ani, noi nu ştiam că ar mai exista pe lumea asta altă mare artistă de cinema decît Alida Valli, care juca în filme cu Amedeo Nazzari; fuseserăm prea mici pentru Marlene Dietrich, Jean Harlow, Mae West, Greta Garbo şi tot ce mai scrie azi în cursurile de istoria filmului, capitolele antebelice. Comicii americani, interzişi, căci declarasem război Statelor Unite, nu mai existau. Bunică-mea ofta din cînd în cînd după Stan şi Bran - tata ne trimitea la matinee, duminica, împreună cu ea. Stan şi Bran îi prilejuiau plecarea în oraş cu nepoţii. Altfel, nu rîdea la comedii. Dispăruseră toate eroinele mătuşilor şi unchilor. Fetele bătrîne ale familiei îşi pierduseră echivalentele de la "Trianon" şi "Roxy". Nu mai rulau filme cu fete bătrîne, cu divorţuri, cu flagrant delict, "cu sentimente evoluate", cum zicea o mătuşă care avea toată colecţia revistei Cinema, în pod, la Craiova. Nu mai auzeam nimic nici de Michèle Morgan a mea, descoperită de mine, fulgerător, la 10 ani, într-un film, la cinema "Nero", unde juca îmbrăcată în negru, un fulgarin negru şi lucios. Urmăream femeile în fulgarine negre. Dar poţi trăi cu Fete Morgane? Războiul - în afară de bombe - oferă surogate. Alida Valli era un surogat bun de Michèle Morgan. Rula Ospăţul nebunilor. Rula Fanfula du Lodi. Rula Coroana de fier - astea erau filmele mari, grele, cu istorie multă, cu flăcări; eroii-bărbaţi, masculii frumoşi se numeau Gino Cervi şi Amedeo Nazzari. Chipul pe care îl visai noaptea era Osvaldo Valenti, fizionomie marcată şi macerată de ticuri şi demenţă, şchiop

în unele filme, spadasin urît în altele, şchiop şi asasin în visele de copii încă neduşi la Mîinile lui Orlac şi Fiul lui Frankenstein. În