Erau trei: doi americani soţ şi soţie, ea pe la vreo sută şi ceva de kilograme şi cu o expresie care s-ar fi putut alătura oricînd numelui vreunui spital de tipul "Mother Grace", el pe la şaptezeci, cu alură de fermier din Texas, şi o fătucă de-a noastră, de prin nordul Moldovei. I-am văzut pe vizor, mi s-au părut blajini şi le-am deschis. Aveau aerul că veniseră cu colindul, deşi eram prin preajma Paştelui. Mi-am dat seama că nu mă înşelasem prea tare, cînd le-am aflat intenţiile: un soi de "primiţi cu Jesus-ul?". Moldoveanca traducea cu o voce cîntată. Am lăsat-o să traducă, pentru că îmi plăcea întreaga scenă. M-au întrebat dacă vreau să-l accept pe Iisus în inima mea. Americanii zîmbeau atît de frumos, cum numai ei ştiu s-o facă, fata le traducea zîmbetele şi în fond... de ce nu? M-au pus să repet după ei o "poezea". Pe final, mă aşteptam să ţopăie de bucurie. Mi-au strîns mîna şi m-au copleşit cu "congratulations", ca la un concurs cu premii. Bonusul: din acel moment Iisus va rămîne veşnic în inima mea, indiferent de ce va urma să se întîmple! Am aflat că locuiesc next door, adică în blocul de vizavi şi s-au interesat dacă ar mai putea să mă viziteze din cînd în cînd. A doua oară au venit cu un tinerel român imberb, la costum, cu o chitară, despre care am aflat că locuieşte pe aceeaşi scară cu mine, la etajul cinci. I-am invitat în casă şi i-am servit cu orange juice. Timp de vreo oră, au tot înălţat imnuri spre tavan pe care le-am ascultat cu luare-aminte. Presupun că versurile erau traduse din engleză şi povesteau despre relaţia lor cu Iisus despre care am priceput că era atît de intimă, încît căpăta pe alocuri conotaţii erotice: "te iubesc!", "te simt!", "eşti prietenul meu cel mai bun!" etc. A doua zi, m-am pomenit fredonînd un fragment din melodia unui imn. Probabil că funcţionează la fel ca ale spoturilor publicitare TV. Cu alte cuvinte şi la o simp