Mark Knopfler cîntă, vorbeşte, rîde, plînge şi oftează la chitară. A făcut-o timp de două decenii şi ceva ca şef peste Dire Straits, o celulă strînsă căpos şi anacronic sub steagul rock-ului baladesc, narcotizant şi vălurit. De aproape cincisprezece ani e pe cont propriu, singur cu talentul şi compoziţiile lui. Apelează la trupe de studio, care execută comenzi şi nu ies din vorba şi din portativul căpeteniei. Nici măcar cînd căpetenia compune nostalgic şi evocator, în amintirea confreriei pentru care vărsaseră cîndva un strop de sînge John Illsley, Pick Withers şi fratele mai mic al lui Mark Knopfler, David. Cine ascultă ultimul album al lui Mark Knopfler, Shangri-La, îşi îngăduie bucuria elementară a muzicii pentru suflet. Chitara lui Mark e o trestie cu strune, din care ies emoţii altminteri

inexprimabile. E un instrument care sună duios, percutant şi ameţitor, şi pe care n-ai cum să-l confunzi, lucru la fel de valabil pentru vocea sus-numitului. O voce în care se topesc şarmul leneş şi mahmureala crîncenă, confidenţa de alcov şi mirarea în faţa minunilor lumii, oboseala aleasă şi blazarea nobilă a mohicanilor readuşi în prim-plan. Insistaţi pe "The Trawlerman's Song, All That Matters" sau "Postcards from Paraguay" şi înveseliţi-vă! Bătrînul Mark a mai cizelat un giuvaier. Cu aceeaşi privire albastră în ale cărei ape stăruie comorile Angliei. Cu acelaşi surîs pe care i-l ştim în colţul gurii încă de acum treizeci de ani, cînd ne informa calm că nu emite pretenţii de muzician şi că artificiile lui sînt o simplă joacă. O joacă. Auzi moft! Radu PARASCHIVESCU mergi pe mîna mea

Mark Knopfler cîntă, vorbeşte, rîde, plînge şi oftează la chitară. A făcut-o timp de două decenii şi ceva ca şef peste Dire Straits, o celulă strînsă căpos şi anacronic sub steagul rock-ului baladesc, narcotizant şi vălurit. De aproape cincisprezece ani e pe cont propriu, sing