În primăvara anului 2002, într-un hol elegant al exclusivului Union Club din Chicago, am avut ocazia să mă conversez, nu atît de mult pe cît aş fi dorit, cu Henry Kissinger, imediat după o conferinţă pe care o ţinuse la invitaţia unui think-tank local. Printre altele, l-am întrebat despre criteriile corecte cu care putem analiza politica externă americană. Cum putem şti dacă o acţiune de politică externă americană este legitimă şi deci contribuie la edificarea unei astfel de ordini mondiale sau, dimpotrivă, este ilegitimă şi subminează eforturile celorlalţi actori care lucrează pentru o ordine mondială legitimă? Cunoşteam, ca toţi cei care se îndeletnicesc cu politica externă, preocuparea controversatului, dar atît de influentului fost secretar de stat american pentru ceea el numeşte "ordine mondială legitimă", precum şi realismul istoric al viziunii sale asupra relaţiilor internaţionale, aşa că răspunsul său nu m-a surprins. Kissinger mi-a spus că politica externă americană a fost mereu şi probabil va fi întotdeauna, greu de analizat, dacă folosim categorii uzuale, precum "realism", "idealism", "pragmatism", "neoconservatorism" etc., tocmai pentru că le conţine pe toate, în proporţii care variază sensibil de la un moment istoric la altul, de la o administraţie la alta sau chiar de la o zi la alta (aici, am prins zîmbetul de rigoare). De aceea, este mai util să discutăm din perspectiva legitimităţii şi să abordăm relaţiile internaţionale ori o politică externă sau alta, din perspectivă istorică, singura care explică şi legitimează. În privinţa Americii, acţiunea politică (policy) a variat mult şi a nedumerit sau chiar enervat datorită multor discontinuităţi, a jocului cu "dublu standard" sau a unor suspecte alianţe ad-hoc. Dar marele scop al politicii externe americane nu s-a modificat niciodată, cel puţin de la Woodrow Wilson şi istoricele sale "10 puncte" în