Una dintre cele mai nenorocite reprezentări despre viaţă şi lume ale generaţiei căreia îi aparţin este cea învăţată despre România în primii ani de şcoală. "Ţara noastră are cîmpii mănoase, dealuri pline de viţă de vie şi pomi fructiferi, munţi înalţi cu păşuni întinse pe care pasc turme de vaci şi de oi. Este o ţară unică în această parte a lumii, cu Carpaţii înălţîndu-se mîndri în soare, cu Delta Dunării şi Dunărea însăşi veghindu-i graniţele, cu Marea Neagră legănîndu-i istoria tumultuoasă, plină de fapte de vitejie. În România, ţara lui Ştefan cel Mare şi a lui Mihai Viteazul, oamenii trăiesc şi muncesc fără grija zilei de mîine. Fabricile şi uzinele României aduc prosperitate întregului popor. În deplină armonie, ţăranii, muncitorii şi minerii trăiesc şi muncesc împreună, transformînd pămîntul românesc într-o glie roditoare de care generaţiile trecute ar putea fi mîndre, iar generaţiile ce vor veni se vor bucura întru ani mulţi şi fericiţi." Citatul de mai sus, din caietul de compuneri şi comentarii literare al elevului Turcescu B. Robert Nicolae din clasa a V-a B, Şcoala Generală Nr. 10 din Piteşti, este o nenorocire. Nu credeam o iotă din ceea ce scriam acolo. De obicei, la ora la care ar fi trebuit să dau gata tema pentru acasă, mă apuca o lene îngrozitoare şi un dor nebun să mă arunc în praful din spatele blocului, împreună cu mingea mea cea nouă de 18 lei. Aşa că deschideam fără nici un chef caietul pentru teme şi înşiram pe repede înainte cît mai multe dintre şabloanele auzite despre România. Ştiam de la cor şi dintr-o emisiune alienantă, numită Lumea copiilor, o serie lungă de versuri patriotice, cu metafore cretine despre apele, solul, munţii şi oamenii ţării, aşa că treaba mergea relativ repede: compunerea trebuia să aibă o filă şi jumătate, prin urmare nu-mi lua niciodată mai mult de o jumătate de oră să arunc, din vîrful

stiloului meu chi