Cîteva reflecţii pe marginea unui articol Afirmaţia atribuită lui Malraux, potrivit căreia secolul XXI va fi religios ori nu va fi, a devenit în scurtă vreme un truism. Între timp, biologii au descoperit în bagajul genetic uman existenţa unei gene a "religiozităţii". Şi totuşi, unii cosmonauţi întorşi pe pămînt, dacă fuseseră atei, s-au simţit pătrunşi dintr-o dată, iremediabil, de un profund sentiment religios. Se ştie între timp că pînă şi oamenii de ştiinţă din aşa-numitele domenii "dure" ale cunoaşterii, fizica, matematica, biologia, contrar opiniei curente sînt, în proporţii covîrşitoare, credincioşi. Einstein însuşi, fiindcă tot ne aflăm în anul jubiliar ce-i poartă numele, nu era deloc străin de sentimentul transcendenţei divine. Exemplele ilustre pot continua, fără ca enumerarea lor să explice de ce tocmai în aşa-numita postmodernitate, globalizată, tehnocratică şi supertehnologizată, "spiritul vremii" şi manifestările lui "concrete" atestă revenirea în forţă a religiozităţii. Deşi apartenenţa confesională stă sub apanajul discreţiei, convingerile religioase ţinînd de o anumită intimitate a fiinţei umane, instituţionalizarea lor le conferă o forţă nebănuită, benefică sau redutabilă, dar oricum, imposibil de ignorat chiar în sisteme şi epoci în care ateismul le-a fost impus oamenilor, cu forţa. Dimensiunile "globale" ale empatiei sutelor de mii de oameni adunaţi în Piaţa Sfîntul Petru din Roma, majoritatea tineri, şi ale milioanelor de telespectatori care au urmărit ceremonia funebră a celui care a fost Papa Ioan Paul al II-lea, ţin aproape de domeniul miracolului într-o civilizaţie aparent secularizată. Poate şi din acest motiv, în mass-media ultimelor zile şi săptămîni este reperabilă încercarea unor publicişti de a afla cauzele a ceea ce s-ar putea numi "recrudescenţa fenomenului religios". În paranteză fie spus, ţările post-comuniste sînt şi ele con