Au apărut în Dilema veche, nr. 63 şi 64, două articole, de poziţii similare, privind preluarea de organe de la oameni aflaţi în moarte cerebrală, pentru a fi folosite de medici la salvarea altor vieţi. Admir gestul donaţiei, mai ales cînd el e decis, dinainte, de un donator conştient. Cred că disponibilitatea de a ceda din corpul tău pe ducă o bucată pentru a se putea prelungi viaţa altui om e un gest nobil, de frumoasă solidaritate umană. Cred că e o atitudine care merită să fie pledată. Stînjenitoare în cele două articole mi s-a părut superioritatea cu care li se dădea peste degete celor ce nu aderă la menţionata atitudine. Daniela-Ecaterina Cutaş, cu argumente etic-administrative, şi Lucian Mîndruţă, cu imprecaţii băşcălioase, îi probozeau pe oamenii sau cel puţin pe românii (destul de numeroşi) care vor să îşi pună în groapă mortul în integritatea corpului său. Adepţii "mortului complet" erau acuzaţi de egoism, de insensibilitate pentru suferinţa aproapelui, de ucidere prin pasivitate (Daniela-Ecaterina Cutaş), de bigotism incapabil să înfrunte "moartea. Cea necreştină. Cea ştiinţifică. Veşnică, fără rai, fără iad, fără Iisus şi fără Mahomed. De ea trebuie să scăpăm, să ne întoarcem la moartea noastră blîndă şi ortodoxă, cu toată recuzita de sfinţi, draci şi păcate pedepsite" (Lucian Mîndruţă). Trec peste stridenţa tonului în cazul domnului Mîndruţă. (Deşi ea riscă să sune a ateism "ştiinţific" care, propagat mai ales cu un arsenal atît de brut, a cam ieşit din modă.) Însă cei doi autori pledează pentru donaţie ca pentru un ideal de necontestat, ca pentru o datorie supremă a umanităţii postmodern civilizate, în faţa cărora concepţia "mortului complet" ar trebui să se chircească ruşinată şi să dispară cît mai repede din scenă. A salva vieţi imediate, pasibile de salvare fizică, ar trebui, spune D.-E. Cutaş, să "bată" simbolismul. Domnia sa se referă pesemne