Constat tot mai frecvent existenţa unor disjuncţii dintre orînduirile cele mai rele, apărute din motivele aparent cele mai bune. Între americani şi europeni securea războiului ideologic n-a fost îngropată, cum s-ar fi putut crede după ampla ofensivă pentru "fermecarea vechii Europe" a turneului din februarie al preşedintelui Bush. Pentru a salva la limită un proiect constituţional european îndoielnic din unghiul dezvoltării democratic-liberale a propusei Europe integrate - care ameninţă să devină un coşmar birocratic ce n-a văzut Parisul - Franţa conservatorului Chirac şi Germania social-democratului Schroeder fac de zor cu ochiul extremelor stîngi naţionaliste. Împreună cu premierul luxemburghez Jean Claude Juncker, care a învăţat de la omologul său german că în Europa apuseană se pot cîştiga alegeri (de ce nu şi referendumuri) jucîndu-se cartea antiamericană, administraţia pariziană nu s-a dat în lături să le fluture (socialiştilor şi comuniştilor) francezi spectrul unei Europe incapabile să ţină piept superputerii americane. Scop în care Chirac a ştiut să recruteze şi ajutorul veşnicei intelectualităţi de stînga de pe malurile Senei, în speranţa de a evita astfel un refuz al zisei Constituţii prin plebiscitul de la 29 mai. Dacă aşa se va face Europa unită, începe să-mi fie greu să cred că România nu e urmărită de ghinion. Bucureştiul a dat nefericitul Tratat de la Varşovia de sumbră amintire pe o alianţă nord-atlantică glorioasă, capabilă să-i asigure independenţa de o Rusie, iată, tot mai periculoasă. Dar a făcut-o într-un moment de gravă decădere a NATO. Alianţa s-a dovedit pînă acum incapabilă să se adune sub drapel american ca să participe din plin la contraofensiva libertăţii împotriva agresiunii islamiste. Reuşind, pe de altă parte, să adere (în cel mai rău caz în 2008) la o Uniune Europeană care, în plină extindere, dă semne să-şi fi depăşit de mult