Nu am de gînd să pun un diagnostic naţional, dar nu pot să nu remarc că în România coversaţiile cu necunoscuţi încep cu o frază cel puţin dubioasă: "nu vă supăraţi". În definitiv, ce motiv ar avea interlocutorul să se supere? Înţeleg să i te adresezi atît de prevenitor unui bodyguard de club, dar introducerea pare cu totul nepotrivită cînd te afli, să zicem, în faţa unei doamne de bună condiţie pe care ai de gînd s-o întrebi unde se află cutare stradă. Ca să fiu mai catolic decît Benedict al XVI-lea, aş spune că există chiar o notă de impertinenţă într-o astfel de abordare. "Nu vă supăraţi" pare să sugereze că distinsa doamnă ar ascunde sub civila-i aparenţă apucături de mahalagioaică. Mi-o şi închipui cum s-ar răsti la mine cu ţipete afectate, lovindu-mă cu poşeta şi ridicîndu-şi partea de jos a taiorului... Nu, hotărît lucru, o scenă de genul ăsta e de domeniul basmului. Şi atunci, de ce recurg totuşi la pacifista introducere "nu vă supăraţi", în locul anacronicelor "mă scuzaţi că vă deranjez", "fiţi amabilă" sau "dacă-mi permiteţi"? Pentru că evit să-mi observ cu prea mare atenţie semenii în mijloacele de transport în comun sau în rarele escapade în mall-uri şi hypermarket-uri, mi-a scăpat pînă de curînd o posibilă explicaţie a folosirii acestui destul de ciudat "nu vă supăraţi". Stăteam acum cîteva săptămîni la coadă chiar la ieşirea dintr-un astfel de mic templu al consumismului. Era o dimineaţă splendidă într-o duminică însorită de aprilie, geamurile transparente ale supermarket-ului panoramau vegetaţia renăscută a parcului de vis-à-vis şi eu zîmbeam deja la gîndul unei plimbări matinale pe malul lacului. În jurul meu însă, oamenii nu păreau la fel de atinşi de spiritul primăverii. Păreau mai degrabă îngînduraţi. Dar nu în sensul meditativ, ci în sensul consumerist al termenului: preocuparea lor mentală nu exprima melancolie, ci amărăciune, încrîncenare