Luni noaptea, 08/09 mai 2005. 60 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial. Poate şi ultimul! Ascult la BBC World Service interviuri cu veteranii americani prezenţi la Praga. Cehoslovacia (în forma geografică stabilită la finele primului război mondial, astăzi fragmentată) a fost eliberată cu greu. Zona de Vest a beneficiat de impetuozitatea americanilor conduşi de generalul Patton, partea centrală s-a eliberat singură prin efortul patrioţilor de toate culorile, iar zona răsăriteană a fost eliberată de către Armata Roşie. Noi ştim că această ultimă etichetă îi include şi pe ostaşii români, ştim la fel de bine că această contribuţie este, ca de obicei, trecută sub tăcere. (Deşi numărul de soldaţi români care s-au jertfit în războiul din Vest este uriaş pe lîngă echivalentul său italian, la coadă, cînd s-a tras linia tratatelor, Italia a fost considerată co-beligerantă în războiul împotriva lui Hitler, iar România nu. Stalin nu uitase înaintarea trupelor lui Antonescu pînă la Stalingrad. La fel cum înaintaseră, de fapt, şi italienii, dar, privind la rece, interesele teritoriale şi strategice ale URSS erau mai mari în zona carpatică.) Exact pentru că noi ştim toate astea, se cuvenea, poate, să îi comemorăm pe cei rămaşi pe cîmpiile Ungariei şi-n munţii Tatra. Toată atenţia s-a îndreptat către înşelătoarele ceremonii de la Moscova. Preşedintele Băsescu s-a dus acolo din justificate calcule diplomatice, căci altminteri ar fi trebuit să se comporte la fel ca liderii statelor baltice, o dată în plus campioni ai demnităţii lor naţionale. Aşa cum inspirat a subliniat atît de ironizatul preşedinte Bush, pentru statele din umbra măreţei uniuni sfîrşitul războiului a însemnat începutul perioadei terorismului de stat, cu asasinate, deportări, jaf economic şi eradicarea tradiţiilor naţionale. Chiar dacă cele două fenomene sînt înrudite, una-i una şi alta-i a