În aceste zile, cînd Europa îşi permite incorectitudinea politică de a celebra "doar" victoria Aliaţilor, cei mai stranii aliaţi, asupra hitlerismului (corect politic, azi, cel puţin la noi, este să nu-l diferenţiezi pe Hitler de Stalin...), nu am ascultat nici de mine, nici de Golo Mann. În numărul trecut îmi încheiam articolul scriind că ultimul om ieşit din buncărul acela, obscurul telegrafist Rochus Misch, mi se pare, azi, mai interesant decît Hitler. Fiul lui Thomas Mann, istoric cu faimă, fusese categoric, după război: "Nu trebuie scrisă biografia unui vinovat de crime în masă. Cum îşi petrecea serile; ce muzică prefera, dacă bea vin de Bordeaux sau şampanie; toate acestea nu ne interesează; ele nu au nici o pertinenţă". L-am (şi m-am) sfidat: am intrat în cinemateca de sub fruntea personală şi mi-am pus Ultimele 10 zile ale lui Hitler. De două ori - în generic şi în final - realizatorii aveau grijă să ne asigure că ceea ce vom vedea şi am văzut este, cuvînt cu cuvînt şi fotogramă cu fotogramă, adevărat. Aceste asigurări nu epuizau, nici pe departe, interesul filmului. Din "liniştea" că toate aceste scene demente, atroce, comice, demonice s-au petrecut aievea se năştea înmărmurirea: un geniu, convins că e geniu, îşi ia dreptul de a distruge lumea, terorizîndu-i pe cei din jur, care nu-i cer decît să-i terorizeze ca semn că trăieşte. Dacă nu le-ar mai fi frică de el, ei ar muri! Alec Guiness evita clişeul, caricatura, el ne dădea un spectru al demenţei instaurate, asumate, acceptate şi, mai ales, coerente: "Vedeţi în mine un Hristos? Un geniu nu e un Mesia! Prin mine vorbeşte istoria!" - şi de aici decurgea că "germanii-s o naţiune de infami!", care nu-l merită, de unde şi ideea care-i îngrozea chiar pe criminalii din jurul lui că "Berlinul trebuie salvat!" şi Germania e necesar să piară pentru a fi pedepsită că l-a trădat prin speranţa unei supravieţuiri