Răspuns la "Tăcerile unor cadre didactice" Stimată redacţie, Înainte de a răspunde aş pune o întrebare: "De unde această înveninare?". După ce am citit articolul doamnei Paula Baciu, am simţit, pe rînd, uimire, întristare şi apoi revoltă. Am recitit sperînd să găsesc undeva o undă de îndoială, un tîlc ascuns, un dram de umor care să mai atenueze din răutatea evidentă la prima citire. Totul era însă foarte clar, iar doamna Baciu era foarte convinsă de adevărul celor scrise. Am fost profesoară de engleză (prima atacată) între 1965-1999 la un liceu din Ploieşti, deci cunosc foarte bine comportarea noastră înainte de '89 şi încă 10 ani după aceea. Dacă fac bine socoteala, fiul doamnei a terminat liceul în 1991 (avînd acum 32 de ani) şi nu cred că a trăit cu adevărat "tragedia" de care vorbeşte mama dînsului. Ce au însemnat profesorii de limbi străine înainte de '89, în afară de faptul că, la un moment dat, rubrica lor în catalog era plasată înainte de Desen şi Educaţie Fizică, şi nu aveau voie să lase prea mulţi corigenţi? Erau primii chemaţi la muncile patriotice (mai ales în parcuri), la curăţenia în şcoală, la spălat perdele, podele şi geamuri, toamna în agricultură, cu cazarea în ferme 1-2 săptămîni, în septembrie, dacă aveam noroc, sau în octombrie, dacă alte licee aveau multe şanse. Dacă eram programaţi cu transportul zilnic la depănuşat porumbul, în aşteptarea autobuzelor ce trebuia să ne aducă în oraş, ne îngropam vineţi de frig în maldărul de pănuşi şi nu mai aveam nici forţa de a ne simţi umiliţi. Unde este deci profesoara care-şi făcea manichiura şi ness-ul în timpul orelor, regulamentul fiind extrem de strict pentru toţi? Cred că este creaţia doamnei Baciu sau urmare a celor auzite de la elevi care nu ştiau să conjuge verbul a fi nici în limba română. Urmează diriginta care - printre altele - trebuia să ţină evidenţe clare cu numărul de sticle şi borca