E bizar, dar odată cu trecerea timpului, distanţa între memoria oficială şi cea reală se măreşte şi nu se diminuează. Parada oficială de la Moscova, dedicată victoriei coaliţiei - din care a făcut parte Uniunea Sovietică - împotriva Germaniei hitleriste, ar fi trebuit, în intenţia organizatorilor, să glorifice rolul hotărîtor în această victorie al trupelor conduse de Stalin, marcînd astfel continuitatea cu Rusia de azi. La ceremoniile oficiale, Stalin n-a fost pomenit. Moscova a fost şi rămîne capitala unei mari puteri: imaginile paradei din 9 Mai 1945, unde drapelele trupelor învinse erau aruncate la picioarele învingătorilor - ca într-un ritual medieval - erau montate de multe televiziuni în paralel cu cele ale defilării trupelor de azi, însoţite de privirile înlăcrimate - de boală, de nostalgie - ale veteranilor cu pieptul supraîncărcat de decoraţii. În 1945, memoria soldaţilor Armatei Roşii morţi pe front (aproximativ 20 de milioane de oameni) era încă o componentă importantă a victoriei şi sacrificiul uman făcut de Rusia covîrşea prin dimensiunile lui; nimeni nu punea sub semnul întrebării existenţa lagărelor de exterminare naziste, crematoriile nu se răciseră încă, era bine că Axa (Germania, Italia, Japonia) fusese învinsă, marile puteri împărţiseră lumea, cedînd triumfului ceea ce se considera că i se cuvine. Prima lovitură dată învingătorului a venit chiar din interior: raportul lui Hruşciov la Congresul al XX-lea al PCUS punea sub semnul întrebării înţelepciunea "marelui strateg", I.V. Stalin. Se susţinea că decapitarea armatei, prin procesele cu acuzaţii inventate din anii '37-'38, a contribuit la pierderile imense din primii ani ai conflagraţiei, că multe decizii militare au fost greşite, că deportarea în Siberia a prizonierilor eliberaţi din lagărele germane a fost unul dintre cele mai inumane acte ale dictaturii comuniste. Tot prizoniere au fost