1. La prima vedere, diferenţa dintre "ideologie" şi "cultură" este simplu de făcut. Ideologia ar fi un fel de algebră a ideilor, care nu ţine seama decît de corectitudinea formală, derivîndu-şi concluziile din premise pe baza unor proceduri logice inflexibile. În răspăr faţă de un asemenea peisaj metafizic lipsit de umbre, ca în pictura lui de Chirico, Cultura ar trebui să reprezinte un terioriu "rubensian" de opulenţă a nuanţelor şi texturilor. Este împărţirea cu care ne-au obişnuit deceniile de comunism: pe de o parte, un discurs oficial echivalînd cu o puşcărie conceptuală, un aparat de propagandă închis într-o raţiune proprie, impenetrabilă; pe de altă parte, spaţiul de libertate interioară al Culturii, care permite exprimarea, prin sublimare, a individualităţii, şi care adună diversitatea vie a tuturor demersurilor autentic creatoare. Ideologia ar reprezenta un sistem închis, finit, incapabil de evoluţie, prizonier al propriilor dogme fondatoare, (de aici populara definiţie a prostiei ca "încremenire în proiect"), în timp ce Cultura ar fi, în opoziţie, deschisă, vie, evolutivă, capabilă să se autotransforme şi să se autodepăşească (să "devină întru"). Realitatea este însă mai complicată. Putem vorbi, de exemplu, despre o ideologie a Culturii. Cultul Culturii este unul dintre succedaneele laice ale religiei instituţionalizate. Această ideologie este legată direct de naţionalismul german al secolului al XIX-lea, dar extensia ei a fost, în ultimă instanţă, pan-europeană, dacă nu globală. Este vorba despre credinţa în desfăşurarea istorică "ordonată" a unui anistoric spirit al naţiunii. Din această perspectivă, Cultura este un sistem, o grilă explicativă generală, un set de supra-determinări metafizice perfect analog cu "ideologia" înţeleasă ca războiul raţiunii cu rezonabilitatea, al logicii cu bunul-simţ. Distincţia Ideologie-Cultură glisează însă şi în cel