Cine n-a cunoscut fosta Casa Scînteii, actuala Casa Presei Libere, în celelalte vremuri, nu-şi poate stăpîni o senzaţie de respingere în momentul în care intră în clădirea zilelor noastre. Chiar dacă ştie că respectiva construcţie este doar o banală replică a celor nouă "modele" de la Moscova mult mai impunătoare. "O moştenire comunistă", destinată în trecut "educaţiei şi culturii", ale cărei spaţii sînt valorificate astăzi la maxima lor capacitate pentru redacţiile diverselor publicaţii sau edituri, mai cunoscute sau mai obscure, sedii de firme, birouri, depozite. Un loc de muncă pentru oamenii de presă. Găurită ca un şvaiţer de zecile de bufete unde oamenii de presă se relaxează la cîte o bere prelungită peste "orele de program", îşi iau prînzul, uneori şi cina. Străbătută de culoare întunecoase, ca nişte galerii subpămîntene, pe care oamenii de presă ies în grup, în scurte pauze, la o ţigară. Cu ferestre mari de care atîrnă arhaice aparate de aer condiţionat. Cu încăperi largi unde locul maşinilor de scris masive, nemţeşti, a fost luat de computere. O uzină care funcţionează şi nu va da niciodată faliment. Presa există în România, e chiar suspect de vie (şi nu mă refer neapărat la presa, ca prezenţă în chioşcuri şi pe tarabe, ci la oamenii ei ce alcătuiesc un organism bizar care, deşi ar putea fi diagnosticat, la prima vedere, cu un retard uşor, se deplasează totuşi în scaunul său cu rotile, upgradat la răstimpuri cu diverse proptele aduse de trusturi "din afară"), deşi pare îngropată, la propriu, într-un megasicriu sovietic, de-o culoare incertă, alb-gălbuie.

Redactorul-şef La o cafenea, undeva în măruntaiele Casei Presei Libere, la masă cu redactorul-şef. Acesta îşi comandă şniţele, pilaf, murături. Într-adevăr îi este foame: înfulecă şi face abstracţie de tot ce e în jur. Alţi doi redactori, printre care o fată tăcută, genul femeie-păpuşă şi un arde