Cred că existenţa unor ideologii culturale diferite (chiar divergente) şi asumarea lor sînt absolut necesare. Cu atît mai mult într-o cultură debusolată ca a noastră, unde dominante sînt devălmăşia promiscuă, nevertebrarea, confuzia criteriilor, flateriseala interesată, abureala arivistă, vedetismul şi comoditatea călduţă, de genul "să nu-i supărăm pe marii moguli, căci s-ar putea să avem nevoie de ei". Dacă privim ideologia nu ca pe un ucaz sau ca pe o dogmă, ci - pe urmele lui Karl Mannheim - ca pe un Weltanschauung, ca pe un sistem de valori, atitudini şi criterii, atunci ar trebui să depăşim mentalitatea post-traumatică potrivit căreia "ideologizarea" este o moştenire a comunismului ce trebuie "eradicată". Dacă ar fi aşa, ar trebui să aruncăm, odată cu apa, şi copilul din copaie. Ar trebui să pledăm împotriva alfabetizării, a urbanizării, a egalităţii în drepturi a femeilor cu bărbaţii şi a antifascismului, pe motiv că acestea au făcut parte şi din discursul demagogic de legitimare a Partidului Comunist. Pluralitatea şi diversitatea nu au de-a face cu ideologia unică şi obligatorie. Din păcate, polemicile de idei din mica noastră lume culturală sînt încă prezentate ca o competiţie maniheistă a stigmatelor ("fascişti" vs "stalinişti", "reacţionari" vs "progresişti" etc.). Marota agitată cu precădere este ceea ce aş numi "sindromul bulgărelui de sare", activ de cînd ne-am trezit faţă cu modernitatea. Exemple istorice? "Dacă dăm drepturi civile prostimii o să ne dea la cap"; "Dacă dăm drepturi egale femeilor, o să ne castreze" ş.a.m.d. Este oarecum straniu să vezi cum astăzi multiculturalismul, studiile culturale şi corectitudinea politică sînt taxate ca "direcţie dominantă" într-o cultură română unde au un statut cel puţin marginal şi, oricum, sînt mai mult formale, într-o ţară în care activismul social autentic tinde spre cota zero, în care şovinismul, sexi