V-aş spune o poveste frumoasă. Povestea covoarelor otomane păstrate în regiunea Braşov-Sibiu şi povestea pasiunii lui Ştefan Ionescu pentru această comoară ignorată, pe care a reuşit să o redea publicului, îngrijindu-se, cu mari sacrificii, de apariţia unei cărţi magnifice: Antichi tappeti ottomani in Transilvania, Verduci Editore, Roma, 2005. Ştefan Ionescu este inginer, trăieşte de mult timp în Italia (alături de soţia sa, Teresa, care a practicat arheologia în fosta Dacie romană, pe şantierele lui Daicoviciu) şi e fascinat de "covoristică". Eram ambasador la Sfîntul Scaun cînd l-am cunoscut pe Ştefan, de care m-am apropiat graţie unui prieten comun: Horia Bernea. În casa lui romană, ornată cu minunate tablouri româneşti, am înţeles pentru prima oară valoarea unică a covoarelor anatoliene conservate în comunităţile săseşti din Transilvania: le-aţi văzut în copilărie, ca şi mine, cînd aţi vizitat, bunăoară, Biserica Neagră sau Muzeul "Brukenthal", dar nu aţi aflat, probabil, că acele colecţii, alcătuite de negustorii ce străbăteau odinioară drumurile comerciale central-europene, cuprind piese rarissime, pe care numai o mînă de experţi le ştiu păstrate pe teritoriul României. Fabuloasele ţesături (create între secolele XV şi XVIII) s-au salvat de distrugere prin azil bisericesc. Dacă negustorii transilvăneni n-ar fi avut cosmopolitismul şi gustul estetic de a le prezerva, ca semne de opulenţă, dar şi ca marcă a unui spirit deschis, aceste capodopere textile s-ar fi destrămat, asemenea suratelor din fostul Imperiu otoman, în acidul vicisitudinilor. M-am înţeles atunci cu Ştefan Ionescu asupra unui proiect care a suferit nenumărate ajustări: să organizăm o expoziţie cu 100 de piese, la Milano, în capitala mondială a covorului. Ştefan citea pătimaş bibliografii inaccesibile, îşi găsise galeristul ideal, dar şi specialistul român în materie (Andrei Kertesz), iar e