Lumina Invierii e din nou pe pamant.
"In copaci, prin vechi coroane,/
Seve urca in artere/
S-ar parea ca-n tevi de orga/
Suie slava de Inviere".
Lucian Blaga
Asteptand Mirele
De Pasti, portile grele ale cerului se deschid. Lumina harica ne cuprinde pe toti, iar la Ierusalim lumanarile celor mai credinciosi se aprind de la sine. Suntem in plin mister, in taina cea mai adanca. Hristos ne bate la fereastra si asteapta sa-L poftim inauntru. Suntem oare pregatiti ca Mirele sa ne calce pragul?
Prinsi in harmalaia marelui oras, se intampla sa lasam totul in ultima clipa. La tara, este altceva. In simplitatea lui ancestrala, taranul ia cuvantul drept realitate si se pregateste din vreme pentru marea intalnire cu Hristos. In satul bunicilor mei, Schitul Duca, mai exista si astazi obiceiul ca in Saptamana Patimilor, toata lumea sa posteasca "de rece", sa nu manance fiertura sau alte bucate trecute prin foc. Vigilenti, vecinii se supravegheaza peste gard unii pe altii. E mare rusine si prilej de revolta ca din hornul bucatariei cuiva sa iasa fumul tradator al lacomiei si neinfranarii poftelor. Din zemnicul casei (o groapa simpla, adancita in mijlocul curtii, ca un mormant domestic) se scot ofrandele postirii celei aspre: ultimele muraturi, harbujii si patlagelele cumplit de sarate, ceapa si perjele uscate, merele pastrate in causul lor protector de paie, nucile si strugurii stafiditi de cu toamna, nu inainte ca, de Florii, toti cei de-ai casei sa se dedulceasca ritualic si in tacere cu o combinatie pe care nu am inteles-o niciodata: castraveti cu miere de salcam.
In Saptamana Mare, nimeni nu mai iese la camp. E saptamana innoirii. Toata lumea "lipeste" tavanul, podeaua si zidurile saracacioase ale caselor, da cu var si sineala gardul, pomii, tinda, sobele de lut si camera de oaspeti, in timp ce gospodinele pregate
