"Toc, toc, toc", cineva o trezeşte în miez de noapte. Răspunde speriată: "Cine-i, bă, acolo?". "Eu, ţaţă Floaro, Ghiţă al Lenii din vale. Ţi-am adus o dublă de mălai, cît îmi dai pe ea?" Fără să iasă din pat, ţaţă Floarea îi răspunde supărată: "Nu mai fac afaceri cu tine bă Ghiţă, că rîndu trecut ţi-ai luat ţuică de toţi banii şi pe urmă ai omorît-o pe nevastă". Dar pînă la urmă, ţaţă Floarea se lasă convinsă, se dă jos din pat, descuie uşa, cîntăreşte "marfa" şi-i dă acolo cîteva sute, ştie că Ghiţă n-ar cere mai mult că doar a furat mălaiul din podul casei, fără ştirea celor bătrîni, şi, dacă s-ar afla, ar ieşi mare scandal. Astfel de scene sînt nenumărate pe înserat în satele României de azi. Primăvara şi vara, mai ales, cînd butoiul cu vin s-a cam terminat, recolta din toamnă începe să fie convertită. Porumb, grîu, mălai, tărîţe, făină, uneori o găină sau chiar un curcan sînt vîndute cui vrea să cumpere. Sau şi mai simplu se tratează direct cu cîrciumarul care oferă băutură de un clapon sau de un sac cu mălai. Ghiţă al Lenii e deja un client fidel care se îmbată pînă "dă cu pălăria după cîini", cum spun bătrînii satului, după care se întoarce acasă cu mare chef de harţă. Povestea lui mă duce cu gîndul la Barbu pescarul de la sfîrşitul veacului XVIII-lea, iar istoria se aseamănă ca două picături cu apă. În toamna anului 1793, Safta se prezintă pentru a patra oară la tribunal pentru a cere despărţirea de soţului ei sau cel puţin "înţelepţirea" acestuia fie cu bătaie, fie cu vorbe duhovniceşti. De doi ani tot umblă prin judecăţi, de doi ani soţul, Barbu pescarul, se angajează prin zapise că se va lăsa de băutură, că va aduce de cheltuială casei, că va avea grijă de soţia lui şi de copila ce o au împreună. Dar odată ieşit pe uşile tribunalului şi revenit acasă, Barbu uită de angajamente, uită de ruşine, uită de sfaturile clericilor şi se lasă din nou purtat de