* Mihai Ignat, Kleinpoeme, Colecţia "Frontiera", Editura Aula, 2004. În grupul minimalist care a debutat în 1995 cu volumul colectiv Tablou de familie (Sorin Gherguţ, Svetlana Cârstean, Răzvan Rădulescu, Mihai Ignat, Cezar Paul-Bădescu, T.O. Bobe), Mihai Ignat este nu doar o voce cu totul distinctă, ci şi un caz de "gravă" continuitate poetică. Printre jocurile textualiste, ambiguu-dadaiste, printre expresivităţi involuntare şi obiecte kitsch recondiţionate literar, de la începutul anilor '90, Mihai Ignat şi-a urmărit - în cele cinci volume de după debutul colectiv - propriile obiecte poetice, propriile obsesii formale, propria biografie poetic-minimală, transferată heteronimic unui personaj de hîrtie, ambivalentul Klein. Personaj-turnesol al identităţii poetice, Klein vorbeşte, în alte volume, despre geneza propriului EU, despre cele "treisprezece stressuri" formatoare, despre "suportul" de carne al propriilor viziuni poetice antipatetice, antimimetice, antisentimentale şi antieroice. Klein, un personaj arcimboldian care se scutură periodic de bibliografii, este vocea poetică - asumat cinică şi criptică - ce scrie "poeme travesti" pentru Ezra Pound dintr-o "disperată nevoie de text" (volumul Eu) şi fotografiază instantanee biografice ale unui poet soft care mărturiseşte: "Sub pielea mea a crescut o foiţă / de staniol care mă protejează împotriva / artei înalte" (Klein spuse). Riscul pe care şi-l asumă Mihai Ignat în ultimul său volum, Kleinpoeme, este dublu: pe de-o parte, el lasă "masca" să scrie, iar pe de alta (în şase dintre cele şapte poeme Din volumele următoare), renunţă parţial la ea. Klein, persona poetică, fusese pînă aici cel care fugea de interpretare, încurca pistele, practica "arta obişnuitului" şi îşi expunea voluntar miriadele de simptome ale "sindromului T.R.I.S.T.E.Ţ.E". În Kleinpoeme el se livrează (refuzînd în continuare demersul hermeneut