speculaţie cu existenţialişti Am venit aici, alături de alte zeci de persoane, ca să-l ascult pe prietenul meu vorbind despre lucruri foarte importante. Iată-l! Stă în picioare în faţa microfoanelor, cu pieptul împins înainte de o respiraţie adîncă, şi într-o ţinută, cumva ţeapănă, în costumul lui sobru şi impecabil, vorbeşte preţios-sibilinic şi, din cînd în cînd, mă priveşte fugitiv, pentru a se asigura că mai sînt încă acolo, în publicul lui. Mă vede, îmi zîmbeşte cu viteza clipei şi apoi îşi mută privirea în alte părţi, pornit să seducă, să convingă, să acapareze. Vorbele lui, curgătoare şi inteligente, nu mă provoacă şi nu mă contrariază deloc, aşa că mă simt confortabil şi leneş. Bineînţeles, mintea mea o ia razna. Insondabilele subterane ale inconştientului lucrează după reguli misterioase şi scot la iveala conştientului meu povestea legendară a prieteniei dintre Sartre şi Camus. Cei doi viitori nobelarzi s-au cunoscut în 1943, la premiera piesei lui Sartre, Muştele. Ştiau dinainte unul despre celălalt, se citiseră şi se simpatizau fără să se fi cunoscut. În 1938, Camus citise Greaţa şi îi plăcuse mult şi, mai apoi, cînd a citit Zidul, a spus celor din jurul său că Sartre este un mare scriitor. În 1942, Sartre a recenzat entuziast Străinul lui Camus şi, nu mult după aceea, prima lectură pe care a făcut-o Mitului lui Sisif i-a provocat un eseu superb. Imediat după ce şi-au strîns mîinile pentru prima oară în foaierul teatrului, prietenia i-a cuprins, năvalnică. Simone de Beauvoir povestea biografului ei că Sartre vorbea despre Camus ca un îndrăgostit, deşi - precizează Simone pentru a spulbera orice speculaţie - "Sartre era cel mai heterosexual dintre toţi heterosexualii pe care i-am cunoscut" - şi autoarea Jurnalului unei fete cuminţi a cunoscut mulţi, ştie ea ce spune. La rîndul lui, Camus căuta fascinat compania celebrului cuplu, prin care a pătruns î