În 1994, explicaţia psihanalitică dată de Vasile Dem. Zamfirescu deficitului de moralitate postcomunistă părea o interesantă provocare teoretică. În 2004, la un seminar, studenţii se declarau enervaţi de eroizarea lui Socrate pentru că a băut cucută în loc să-şi ţină gura. Să-i fie de bine! Brusc, provocarea nu mi s-a mai părut teoretică. Nu mă gîndesc la românii care-şi vindeau copiii străinilor pe sume ridicole în '90, nici la greva pentru dreptul de a fura, nici la securiştii sau escrocii (dată fiind probabilitatea suprapunerii celor două sensuri, vă rog să scuzaţi tautologia) proaspăt ieşiţi din lungul proces de respectabilizare, clasicizare şi instituţionalizare în funcţia de high roller-i dîmboviţeni şi nici la noua cutumă precapitalistă (sau de tranziţie) a devalizărilor bancare. În prezent, virulenţa acestor fenomene s-a diminuat. Păturile sărace au intrat în zona relativ "normală" a infracţionalităţii, iar eşalonul superior din recenta middle class, odată legitimat, îşi camuflează metodologia în reformulări "democratice".

Teza dlui Zamfirescu consta în extinderea teoriei privind întoarcerea refulatului, de la clasicele pulsiuni sexuale şi de distrugere freudiene, la tendinţe individuale naturale cum ar fi nevoia de a trăi bine sau valorile morale: demnitatea, curajul, solidaritatea Acestea reveneau în conştiinţa populaţiei, după decenii de reprimare totalitară, cu violenţă şi în forme neprelucrate. Nevoia de a trăi bine s-a întors prima. Probabil că valorile morale rămîn întotdeauna la urmă, după cum un erou se salvează ultimul. Am totuşi o întrebare: de ce foştii nomenclaturişti, coagulaţi cu tupeu într-un nou partid, au dat, pînă de curînd, cele mai groteşti forme de corupţie nevoii de a trăi bine, deşi nu şi-o reprimaseră niciodată? Cu atît mai puţin să-şi fi reprimat demnitatea, curajul sau solidaritatea. Sînt singurii la care aceste trăsătur