Cred că trăiesc într-o societate care resimte din plin forţa paradoxului cauzat atît de evoluţia internă a României, cît şi de cea a continentului european. Un paradox balcanic, mustind de culoare şi zeamă locală, aşa cum ne place atît de mult. Ne integrăm în Uniunea Europeană, accelerăm motoarele odată cu apropierea fatidicului moment 2007 (îl aşteptăm la fel precum o făceau medievalii cu anul 1000, sfîrşitul lumii, însă de data asta pe dos, căci pentru noi nu va fi, în nici un caz, sfîrşitul lumii, ci, credem noi, începutul uneia nou-nouţe ca şi cum simpla aderare ne va modifica genetic, transformîndu-ne în tipi mai muncitori, mai serioşi, mai puţin flecari etc.), dar în acelaşi timp sîntem asaltaţi de către pseudo-arta kitsch ţigăneasco-turco-arabă, promovată intens de către mass-media flămîndă după audienţă şi nimic altceva. Această tendinţă marcantă, evidentă, nu face altceva decît să-i îndepărteze pe locuitorii acestei ţări de modelul cultural occidental sau chiar central-european. Să nu fiu înţeles greşit, chiar şi Occidentul înseamnă o paletă multiculturală extrem de vastă. Nu există un singur Occident, ci mai multe, nu există o singură Europă Centrală, ci mai multe. Poate nu acelaşi lucru se poate spune despre Europa Balcanică din care şi noi facem parte cu brio. Se poate observa o oarecare uniformitate pseudo-culturală bazată pe influenţa dominaţiei turceşti în regiune. Maneaua este populară atît în România, cît şi în Bulgaria sau Serbia. Este paradoxală această tendinţă atît de greu de înţeles. De fapt, către ce vrea să se îndrepte ţara asta? Situaţia aceasta paradoxală, jumătate în Europa, jumătate în afara ei, mă nemulţumeşte profund şi îmi dă de gîndit, mai ales că perioada cînd ni se impunea un model cultural sau civilizaţional s-a sfîrşit. După 1989, poporul român (frumos termen, care ridica problema destul de spinoasă a stratificării lui profu