M-am întrebat de mult - şi de multe ori - ce mă atrage la cîrciumi, ce mă fascinează la aceste localuri pe care le caut din priviri, le aleg cu grijă şi în care sfîrşesc de atîtea ori prin a mă aşeza cu voluptate? Am înnobilat adesea această atracţie prin considerente antropologice, spunîndu-mi - şi explicînd cui voia să mă asculte - că nu există spaţiu public mai propice pentru a face "observaţii de teren", pentru a "adulmeca" particularităţile unei comunităţi şi a face prime contacte utile. Este adevărat, cel puţin în cazul unor cîrciumi de sat sau de cartier, sau cînd vrei să miroşi diferenţa dintre un bistrou francez, un pub britanic şi o Bierstube germană. În ultima vreme au început să-mi placă însă şi barurile anonime şi anoste din aeroporturi şi gări, aceste non-lieux (vorba lui Marc Augé), unde nu poţi să adulmeci decît inodorul şi să priveşti incolorul. De ce naiba ajung atunci cu o oră, două mai devreme la aeroport şi simt o plăcere ascunsă cînd pierd un tren şi trebuie să petrec o oră, două în faţa unei cafele în cine ştie ce bufet de gară din lume? Am găsit o explicaţie şi la asta: timpul. Timpul cîrciumii e un timp furat, o pierdere de timp la dispoziţia ta, care cîştigi astfel un timp doar al tău. Temporalitatea cîrciumii este o voluptuoasă buclă a timpului, suspendată între timpul public şi timpul privat, ambele suprapopulate de scadenţe, este un timp pe care îl "petreci", furîndu-l din trecerea timpului. Poate fi, ce-i drept, şi o banală rătăcire, un timp al uitării, dar dacă devine o opţiune, o strategie de viclenie ontologică, un rational choice, nu-i aşa, ce victorie! "Rezistenţa prin cîrciumă" presupune astfel mai mult orgoliu decît "rezistenţa prin cultură" din timpurile trecute, căci în acest caz păcăleşti nu doar un sistem politic trecător, ci Timpul însuşi.

Am fost mulţumit multă vreme cu această explicaţie. În răstimpuri, chiar fa