Traian Ungureanu mă încîntă cu fiinţa şi prietenia lui de peste două decenii. Nu i-am răspuns pe măsură. Am fost uituc, reactiv, egoist şi, cîteodată, meschin. Viaţa ne-a separat scurt şi cuprinzător, astfel încît revederile noastre au căpătat aerul unui eveniment rarefiat. Ceva continuă totuşi să ne ţină împreună: deliciul însoţirii, credinţa în finalitatea istoriei, elitismul bine temperat, revolta generată de lipsa unui proces al comunismului şi atracţia pentru bazele conservator-creştine ale Europei tradiţionale sînt, probabil, cele mai rezistente piese ale construcţiei imaginare sub care se consumă, cu patetice intermitenţe, legătura noastră intelectuală şi afectivă. Traian Ungureanu este unul dintre cei mai remarcabili gazetari & eseişti ai României. Nu operez decupaje relativizante, dat fiind că el şi-a impus maniera de a scrie mai presus de cutare felie cronologică sau de provincialele noastre "parohii" culturale: e pur şi simplu unul dintre autorii pe care simţul moral, talentul înnăscut, umorul savuros, lecturile temeinice şi influenţa tiparului mental anglo-saxon l-au aşezat durabil în mişcarea ideatică din suferinda noastră comunitate naţională. Lumea instruită îl cunoaşte pe Traian Ungureanu ca jurnalist politic de dreapta, ca fin comentator sportiv şi ca fost membru al secţiei române de la BBC, de care s-a despărţit acum vreo doi ani într-un mare - şi discutabil - tumult. El se numără printre puţinii scriitori cu idei clare, care nu-şi mutilează principiile de dragul întorsăturii stilistice, ştie să-şi asume excesele şi erorile, dar mai ales perseverează în convingerea că inteligenţa dizolvă resentimentul şi că binele, urmărit cu metodă, sfîrşeşte prin a destrăma cabala de orice speţă. Cînd îi parcurgi textele, simţi că eşti respectat şi că ai ce respecta. Simţi că arghirofilia, fuga după slavă deşartă sau plata de poliţe nu au nici o relevanţă î