Piesa filmată a bătrînului Will a apărut pe ecranele din Statele Unite cam în acelaşi timp cu Meet the Fockers. Orice asemănare se opreşte însă aici. Neguţătorul din Veneţia a rulat în douăzeci şi ceva de cinematografe, cealaltă peliculă a fost difuzată în mai bine de trei mii. Încasările celei dintîi gîfîie, după mai bine de patru luni, la doar 4 milioane de dolari, sequel-ul "comediei secolului" mărşăluieşte către 300 de milioane. Cum nu cred să mai existe cineva care n-a văzut creaţia lui Jim Herzfeld, savuraţi totuşi - deocamdată doar pe DVD - şi un Shakespeare reînviat. Neguţătorul ... e teribil de incorect politic. Are accente antisemite, iubiri homosexuale, convertiri religioase... Dar, mai ales, are o galerie de actori de clasă care, în loc să facă bani, fac artă. Şi e filmat nu printre cartoane sau pixeli, ci la Veneţia, în decoruri igrasiate de istorie.
După avertismentul despre persecutarea evreilor, povestea se deschide brutal: Antonio (Jeremy Irons) îl scuipă în faţă, ca la un meci de fotbal, pe Shylock (Al Pacino). Personajele masculine nu evoluează, nu levitează moral, nu-şi înving adversarii, ci se trezesc cu ei la picioare ca o ofrandă a ordinii absolute. În schimb, femeile ţin lumea să nu o ia razna. Pacino e mitic de la capăt la coadă. Cînd se tînguieşte neştiind ce a pierdut, fiica sau banii, cînd îi supune pe doge şi pe prostimea lui sau cînd icneşte ca un animal înjunghiat în faţa sentinţei. Irons este el însuşi şi nimic nu mai e de spus. În Joseph Finnes (Bassanio) urlă fibra teatrului britanic, iar Lynn Collins (Portia) îţi intră în casă şi nu mai iese de acolo. Filmul are slăbiciuni, momente de pierdere, dar şi cîteva scene care te însoţesc all the way. Regizor e Michael Radford. 1984 vă spune ceva? Vingt-ans après... Radu NAUM mergi pe mîna mea
Piesa filmată a bătrînului Will a apărut pe ecranele din Statele Unite cam în a