O notiţă apărută în numărul trecut la "Cu ochii-n 3,14" mi-a "suflat" subiectul de care mă ocup în acest articol. E vorba de proliferarea, pe toate posturile româneşti de televiziune, a unui anumit tip de discurs despre fotbal. Fenomenul a luat proporţii îngrijorătoare şi cred că merită să ne mai oprim puţin asupra lui. Aş observa mai întîi că rubrica de sport a devenit o componentă obligatorie a programelor de televiziune. Fiecare post se străduieşte să acorde sportului cît mai mult spaţiu, iar hipertrofierea jurnalului sportiv pune şi mai flagrant în evidenţă insignifianţa ştirilor. Cînd postul are şi transmisiuni directe, discursul devine delirant: meciul cu pricina e prezentat drept o bătălie pe viaţă şi pe moarte, o înfruntare decisivă, o luptă între titani. Sînt transmise în direct, etapă de etapă, aproape toate meciurile de fotbal, şi asta într-un campionat de o mediocritate dezolantă. Poate că nicăieri nu se vede mai bine ca aici cum televiziunea creează, artificial, evenimentul. Un exemplu la îndemînă este cazul Universităţii Craiova, a cărei retrogradare iminentă a provocat un fel de psihodramă naţională. Sîntem bombardaţi pînă la saturaţie cu meciuri şi cu informaţii care au mai mult sau mai puţin legătură cu fotbalul. Cantitatea ucide plăcerea: sînt, în ce mă priveşte, amator de fotbal, dar pînă şi meciurile din Liga campionilor au devenit, prin repetitivitate, previzibile. Mă întreb ce audienţă reală au transmisiunile în direct şi cîţi nu sînt, ca mine, cuprinşi de blazare. Optica posturilor de televiziune e însă alta: telespectatorul trebuie îndopat cu meciuri, chiar şi cu acelea unde în tribune se află doar cîteva zeci de spectatori. S-a creat apoi în jurul fotbalului, cum bine ştim, o întreagă mitologie, ce a dat naştere unui discurs parazitar nu mai puţin proliferant. Informaţiile, mai întîi, privesc nu atît competiţia propriu-zisă, cît culise