Puhoiul de libertate care ne-a luat pe sus în 1989 ne-a bulversat total. În afară de faptul că avem de unde cumpăra ciocolată, Coca-Cola şi Kent, am mai câştigat libertatea de a ne exprima liber. Cel puţin teoretic, acesta este adevărul, fapt care ar putea fi extrem de convenabil, în special pentru presă, unde oricine ar avea posibilitatea de a se exprima liber. Aşa cum în 1989 am dat năvală, în numele şi spiritul libertăţii, în magazine şi le-am vandalizat, aşa cum am devalizat tot ce ar fi putut merge bine în ţara asta, tot aşa ne-am bătut joc de acest drept la liberă exprimare. Au pus monopol pe el banii şi interesele, iar astăzi suntem în situaţia ridicolă de a simţi nevoia să ne autocenzurăm, dacă nu are altcineva grijă să ne cenzureze. Este drept că poţi spune orice fără teama că vei fi trimis la canal sau pe pustia Bărăganului, acum consecinţele sunt de altă natură iar libertatea de exprimare devine bunul celui care se află la putere. Eşti subaltern şi nu faci politică, dar îţi permiţi o opinie personală despre politică şi aceasta nu place şefului? Te-ai ars. Poţi aştepta în fiecare zi decizia prin care îţi pierzi locul de muncă.

Cea mai dramatică situaţie este totuşi în presă. Cine spune că nu este cenzurat sau nu se autocenzurează ori minte, ori lucrează pe un domeniu de botanică. Dar chiar şi aici nu poţi omite că florile cresc aşa frumoase şi înflorite doar datorită unui şef care se află la putere. Chiar dacă nu ţi se impune o anumită linie parcă nu este tocmai comod ca

atunci când treci peste orice şi spui lucrurilor pe nume să ştii că personal ai de suportat anumite consecinţe sau că, mai grav, au de suferit şi colegii tăi din cauza asta. Şi aş putea da exemple în acest sens cu sutele.

Din păcate nu avem nici măcar acest curaj, de a spune că am pierdut ceea ce nu am câştigat niciodată, adică dreptul la liberă exprimare chiar dacă n