Trebuie să recunosc că de la Lucian Boia m-aş fi aşteptat la orice carte numai la una închinată lui Jules Verne nu. Istoricul nu-şi motivează în mod direct interesul pentru scriitorul francez. Nu aflăm dacă a fost una dintre lecturile de căpătâi ale copilăriei sau demersul său exegetic se motivează exclusiv prin interesul, arătat şi în alte cărţi, pentru personajele pe care istoria le-a transformat în mit. Pentru mine, fan declarat al lui Jules Verne de la care am învăţat despre literatură cam tot atât ca de la Proust, cartea a fost o adevărată desfătare. Iar spre final am înţeles şi "mesajul" istoricului.

Deşi a fost un autor de succes şi în România, colecţia de autor de la Editura Ion Creangă fiind de notorietate, Jules Verne nu i-a preocupat pe criticii şi pe eseiştii români. Aşa se face că, exceptând cărţile citite, ştim foarte puţin despre acest mare scriitor. Fără a-i scrie biografia, ocupându-se, practic, de critica receptării, Lucian Boia ne spune cam tot ce trebuie ştiut despre viaţa şi opera scriitorului francez. Confruntat încă din epocă cu prejudecăţile minoratului romanului popular pentru adolescenţi, posteritatea lui Verne s-a arătat surprinzătoare, nu însă şi inexplicabilă: "Romanele lui sunt basme ale epocii moderne, care fac modernităţii concesiile necesare pentru a-şi asigura credibilitatea". În primul rând prin constanţa interesului faţă de cărţile sale în mai toată lumea şi, mai ales, prin tentaţia hermeneutică a eseiştilor şi a teoreticienilor care s-au întrecut în a interpreta opera verniană în fel şi chip, ca reacţie la "estomparea canonului" şi la provocările noii receptări. Se ghiceşte în subsidiar iritarea lui Lucian Boia - un spirit echilibrat, atent la nuanţe, tratându-şi subiectele prudent şi responsabil - la forţările şi exagerările teoriilor care l-au abordat pe Verne ideologic. Unele interpretări citate de Lucian Boia sunt