Livius Cocârlie este, cu indulgenţă spus, un deviaţionist inveterat. În subsolul celor mai onorabile întreprinderi - teorie, critică literară, eseu, roman, jurnal - se ascunde un conspirator pus pe rele. El atacă toate aceste registre ca să le submineze din interior. Sub toate chipurile afişate fermentează un arsenal al conspirativităţii îndelung perfecţionat. Abordarea în sine a unor atât de diverse registre trădează intenţia secretă de sabotare a normelor şi protocoalelor taxonomice. Prin acţiunea sa subversivă, toate clasificările, principiile, întreaga legislaţie textuală sare în aer. Bomba de catifea - subtil terorism - explodează întârziat, pe fondul unei imagini publice auctoriale atone, autoreferenţiale, carenţiale. Recunoscut drept promotor al scrierii slabe, un activist al indeterminatului, Livius Ciocârlie, de fapt, tratează literatura de pe poziţii de forţă. Chiar dacă sună a delaţiune aceste constatări, ele sunt rodul unei revelaţii târzii, căpătate în urma unor investigaţii laborioase, dar, cum niciodată nu e prea târziu, ele mai pot reprezenta un serios avertisment.

Dacă îi analizăm trecutul literar, se observă cu ochiul liber rapacitatea şi versatilitatea teoretică şi tematică. Ca alumn genettian şi fiu adoptiv al tel-quel-ismului, ca practicant temporar al textualismului şi al semioticii literare, încă din primele sale cărţi (Realism şi devenire poetică în literatura franceză; Negru pe alb. De la simbolul romantic la textul modern; Mari corespondenţe; Eseuri critice), - mai întâi timid, apoi tot mai pe faţă, scriitorul se delimitează (iniţial prin expresivitate ilicită, pe urmă de-a dreptul prin renegaţie) de moştenirea noii critici franceze, de la sânul căreia a supt un important bagaj teoretic, întorcându-i pur şi simplu spatele. Cu atât mai grav paricidul teoretic cu cât este el susţinut de talent. De altfel, Gelu Ionescu identif