Cuvîntul seamă are în română o situaţie cu totul specială: e singurul substantiv care, fără a permite o utilizare de sine stătătoare şi fără a-şi fi păstrat un sens autonom, face parte din extrem de multe expresii şi locuţiuni, dintre care unele sînt populare sau uşor învechite, dar multe sînt uzuale şi chiar foarte frecvente: a-şi da seama (de ceva), a da seamă de..., a ţine seama de..., a băga de seamă (ceva), a băga în seamă (ceva sau pe cineva), a lua în seamă, a lua seama la...; o seamă de..., de seamă, de-o seamă, mai cu seamă, de bună seamă etc. În Dicţionarul Academiei (DLR), tratarea cuvîntului seamă se întinde, cu abundenţă de citate, pe aproape 9 pagini. În Micul dicţionar academic (MDA), care renunţă la citate dar numerotează separat sensurile şi subsensurile, acestea ajung să fie 90! Seamă este unul dintre cuvintele de origine maghiară care au intrat în fondul principal lexical al românei; sensurile etimonului său - magh. szám ("număr, socoteală") - explică cu destulă uşurinţă evoluţiile semantice petrecute în română; şi alte cuvinte din sfera semantică a evaluării numerice formează expresii similare: a lua în calcul, a ţine cont etc. În 1883, Hasdeu a sugerat o suprapunere a împrumutului din maghiară peste ipotetice elemente latineşti conservate - urmaşi ai formelor examen şi similem - dar propunerea sa nu a convins comunitatea lingvistică. Oricum, în limba veche seamă - în forma samă, mai apropiată de etimon - este un cuvînt extrem de frecvent. Merită amintit şi că sintagma băgare de seamă ("observaţie") era curentă în faza de constituire a terminologiei ştiinţifice şi politice româneşti, aşa cum o atestă, printre altele, titlurile cărţilor lui Ienăchiţă Văcărescu - Observaţii sau băgări dă seamă asupra regulelor şi orînduelelor gramaticii rumâneşti, 1787 - şi Iordache Golescu: Băgări de seamă asupra canoanelor gramăticeşti, 1840.

E