Chiar dacă mai toate exemplarele din Răscoala lui Liviu Rebreanu apărute înainte de 1989 se deschideau singure la o anumită pagină, din cauza frecventării cu asupra de măsură a pasajelor înscrise acolo, iar detaliile anatomice ale Emiliei din Patul lui Procust au produs dulci ameţeli multor generaţii de liceeni, literatura română a stat, pînă în anii din urmă, mai degrabă sub semnul pudibonderiei mai mult sau mai puţin ipocrite. Criticii nu s-au aplecat niciodată cu seriozitate asupra cărţilor cu tematică erotică - deşi toată lumea le citea cu nesaţ pe sub masă - iar îndrăznelile lexicale şi de viziune ale unor scriitori au făcut, în epoci diferite, obiectul unor procese răsunătoare. În perioada interbelică (considerată încă paradisul democraţiei româneşti), poetul suprarealist Geo Bogza a devenit chiar primul caz de scriitor condamnat şi închis la Văcăreşti pentru vina de a fi scris "literatură erotică". Ceea ce atunci părea a fi atît de scandalos, a devenit unul dintre filoanele principale de inspiraţie pentru poeţii lansaţi după anul 2000. E drept, nici acuza de "pornografie" nu a întîrziat să apară. Ea a venit, în special, din partea "oficialităţilor" vieţii literare.

Ce este pornografia? Unde se termină literatura şi unde începe pornografia pură? Cît este permis să se spună pentru a rămîne în limitele artei? Care sunt sursele de inspiraţie ale literaturii erotice româneşti? Cît de îndrăzneaţă este literatura erotică românească, raportat la o scară universală? Se poate vorbi/scrie în spirit academic despre erotism şi pornografie?

Din moment ce mai toţi marii scriitori au încercat marea cu degetul publicînd cărţi pentru "uliţa din spate", de ce nu s-ar strădui şi critica să descifreze misterul acestor cărţi pe care (mai) toată lumea le citeşte acasă, în tihnă, şi le condamnă cu neostoită indignare în faţa publicului. Spiritul tot mai