"Din aceeaşi substanţă sunt poezia

şi reflecţia despre poezie

cum din aceeaşi substanţă sunt

viaţa şi moartea."

(Gheorghe Grigurcu)

Unul din rarii poeţi-critici având, la noi, să se abstragă de la canonul (şi tabietul) divertismentului livresc, al inspiraţiei bibliofage1 (şi, implicit, de la fatalitatea limfaticei pergamentoze), - cărora, dintru început, el le preferă şi opune o poezie de zigzaguri şi de combustii fulgurante, dezincarnată dar concretă, în genul unui William Carlos Williams, şi epiphanică la modul Joyce; o poezie de emoţii (comoţii!) scurtcircuitate, inopinată, promptă şi gracilă aşijderea unui haiku."

Astfel scriam acum vreo douăzeci de ani, într-un "Orizont" de prin aprilie 1986; şi, atenuând trimiterea, prea apăsată, la american şi irlandez, la fel aş scrie azi, vingt ans aprčs.

Fie şi dacă, între timp, a apărut, în scoarţe galbene-muştar, la editura Vinea, în colecţia Ediţii definitive, Un trandafir învaţă matematica2, voluminosul tom al lui Grigurcu, - la care mă refer în continuare (adăugând că galbenul era culoarea unor faimoase "cărţi" de Hokusaď, căruia-i este, prin rafinament şi fină observaţie, afin poetul nostru).

Or, după ce treci de pagina de gardă, de pagina, întrucâtva hors-texte, cu fotoportretul artistului "as a young man", de pagina de titlu, de paginile cu prefaţa lui Al. Cistelecan, anume Criticul şi umbra lui, dai de însemnări-le de poet (ale lui, bineînţeles, Grigurcu), - la fel de remarcabile, acestea, ca, bunăoară, ale lui Paul Valéry, de la finea unor "vers anciens".

Cea dintâi dintre aceste "însemnări" e scrisă în registru dublu, pe jumătate confesiv, pe jumătate teoretic: "Mărturisesc că n-aş fi dorit să fi scris decât poezie şi aforisme (aforismele: cel mai apropiat reflex al poeziei în cu