Emil Cioran aprecia undeva că "abia după Beethoven muzica a început să se adreseze oamenilor; înainte nu se întreţinea decît cu Dumnezeu. Bach şi marii italieni n-au cunoscut deloc acea lunecare spre omenesc, acel fals titanism care, de la Surd încoace, alterează arta cea mai pură. încordarea voinţei a înlocuit suavităţile; contradicţia sentimentelor, avîntul naiv; frenezia, suspinul disciplinat: dispărînd cerul (s.a.) din muzică, în locul lui s-a instalat omul. înainte vreme, păcatul se răspîndea în dulci tînguiri; a venit clipa cînd s-a instaurat: declamaţia a înfrînt rugăciunea, romantismul Căderii a triumfat asupra visului armonios al decăderii". Iar căderea şi decăderea pot înălţa trupul, îngropînd însă sufletul. O cădere şi o decădere nu ca nişte accidente, ce pun mediocritatea la locul ei şi dau geniului un nou avînt, ci ca ucideri în timp prin obsedante reiterări ale unor idealuri vii la origine. Căci căderea şi decăderea, altfel spus, decadenţa, se manifestă atunci cînd idealul se dovedeşte a fi inferior mijloacelor folosite pentru a-l însufleţi. Au existat genii ale decăderii muzicii savante, genii care aidoma albinelor au zburat din floare în floare, furîndu-le nectarul, polenizîndu-le, fără ca acestea să-şi piardă din strălucire ori ca petalele lor să-şi împuţineze parfumul. Atît doar că geniile respective s-au îmbătat cu acest parfum şi au început să confunde petalele cu pistilul, pistilul cu frunzele, frunzele cu tulpina etc. Aşa s-a făcut că aura muzicii savante a coborît vertiginos dintr-o zonă celestă, sacră, într-una telurică, profană. Iar geniile (căzute şi decăzute), fie că s-au numit Schonberg, Stravinski, Cage sau Xenakis au purtat în inimă, vorba lui Balzac, "o boală groaznică, un monstru care, asemeni teniei în stomac, le-au sfîşiat sentimentele pe măsură ce se dezvoltau. Cine a învins? Boala pe om sau omul boală? Cu siguranţă că trebuie