Să fie Caragiale "defectiv de transcendenţă", aşa cum spune într-un loc Livius Ciocârlie despre sine?! Împotriva tuturor aparenţelor, aş crede mai degrabă că o nelinişte ontologică, privită fie şi printr-o prismă a relativizării ironice, fundamentează chiar actul în sine al scrisului caragialean. Fizica, adică materia, constituie un dat pe care Caragiale îl înregistrează cu speranţa de a-l epuiza şi de a trece dincolo de el, la nivelul sensului. Cum sensul, însă, întîrzie să se arate, Caragiale preferă marginea, de unde poate privi şi materia, şi pe sine cu ironia care nu e altceva aici decît un semn al conştiinţei inconsistenţei. E felul lui de a se salva şi de a fi. Caragiale nu se luptă să recupereze sensul - orice angajare i se pare caducă - şi nici să-l instituie. Îi lipseşte fanatismul şi poate credinţa. Dar inventarierea formelor pe care le îmbracă neantul - cu euforia înscrierii în neant a propriului sine - dă seama tocmai despre felul în care materia în sine e sens.

Voi fi părînd poate abuziv, dar nu pot să nu reiau fragmente din Livius Ciocârlie, care mărturiseşte într-un loc, în dialogurile lui cu Mircea Benţea: "Aş fi copiat de dimineaţă pînă seara liste de inventar". Altundeva: "Dacă viaţa oboseşte? Îi oboseşte numai pe cei născuţi din greşeală şi pe cei care fac ce nu li se potriveşte. Ceea ce înseamnă pe foarte mulţi. (Cine s-a născut să stea la un ghişeu?). Pe ceilalţi, pe învingători, pe oamenii cu iniţiativă, pe luptători efortul îi însufleţeşte. Viaţa e mediul şi stimulentul lor". Cu Caragiale se petrece, însă, un lucru paradoxal. El stă la un ghişeu - adică la masa unei berării dintr-o gară, pentru a ilustra cu un singur exemplu - şi nu disperă, nu oboseşte. Funcţionarul, care este el, nu are angoase kafkiene, nu e claustrofob şi nici nu simte, bacovian, materia plîngînd. La drept vorbind, dacă Bacovia sau Eminescu chiar au fost