Tradiţia poeziei este de atâta vreme supusă tirului critic, minimalizată, scurtcircuitată în flame avangardiste, încât, printr-un savuros efect nescontat, s-a închegat o tradiţie secundă, a contestaţiei înseşi. Când protestul îşi pierde funcţia dislocantă şi revitalizantă, devenind manieră poetică şi referinţă bibliografică obligatorie, înseamnă că un cerc al (recepţiei) literaturii s-a închis şi se deschide un altul, pe un segment diferit al spiralei. Încremenirea în provocare nu poate dura. Istoria demitizării, capitol bine ilustrat de-a lungul secolului trecut - de la vechii dadaişti la proaspeţii milenarişti -, numără în dreptul unor generaţii intermediare pagini de un alb semnificativ.

Căci "şaizeciştii" şi apoi "şaptezeciştii" aşază din nou tablourile la locurile lor, şterg de praf busturile de bronz şi le ridică, într-un elan demonstrativ, pe vechiul soclu, recondiţionând o mantie a Poeziei (cu majusculă) de care se agaţă cu patos de învăţăcei. Astfel procedează Nichita Stănescu, protestând, prin evlavia în faţa unor icoane lirice (Eminescu, Ion Barbu), împotriva rudimentarului realism socialist. Apărut după un deceniu de neomodernism cu faţa îndreptată spre modelele interbelice, Ion Mircea se regăseşte integral în acest stil înalt, oracular, pe care-l prelungeşte în componenta orfică a poemului. Întreaga antologie intitulată Pororoca merge în sensul indicat prin metafora ei constitutivă. Aşa cum apele Amazonului se întorc, o dată pe an, către propriul izvor, urcând vijelios înapoi (fenomen, să admitem, uluitor), poezia lui Ion Mircea, aranjată în volum într-o ordine ce răstoarnă cronologia, coboară pe firul unei memorii care este a individului şi a lumii deopotrivă. Conturul realităţii, reperele spaţiale şi temporale ce alcătuiesc fişa unei biografii dispar în lumina uneori difuză, alteori strălucitoare, a viziunilor poetului. Acestea nu cor