Şi să am totul la dispoziţia mea ş...ţ Sunt aproape majoră. Îmi place frumosul, îmi place riscul, aventura, viaţa". Exact aşa se exprimă un personaj de la sfârşitul secolului al XVI-lea, din antologia de piese istorice a lui Paul Everac (Naţia în perindări tragice, Editura Semne, 2004). Alvisia, iubita moartă a paharnicului Stroe, căruia-i va apărea în mai toate halucinaţiile, pare a fi o sufragetă. Fără ca autorul s-o vrea, nici măcar sub larga umbrelă a ironiei recuperatoare postmoderniste. Nu avem altceva decât o mostră de incongruenţă ideologică frapantă. Lasă că lingvistic nu are ce căuta între arhaisme convenţionale şi stereotipii glorificatoare (perindări, osânde, ceasul izbânzii de apoi, chintesenţa neamului etc.) de care textul e plin, lasă că Petru Cercel e resimţit în epocă drept un Renascentist, aşa cum nici Lorenzo de Medici nu fusese. Pe parcursul celor şase piese care acoperă patru secole şi mai bine, personaje ca Miron Costin, Brâncoveanu, Stolnicul Cantacuzino sunt reduse sistematic la elementul esenţial al mitificării lor. Se comportă aşa cum ar fi fost de aşteptat, dar vorbesc cum nimănui nu i-ar fi trecut prin minte: "Cu înfocarea de pe pământ mai sporeşte şi acolo combustibilul", spune Petru Cercel unui boier care e "băiat gigea" (sic!). Colocvialitatea aceasta e inadecvată şi tragediei, şi perioadei, şi - paradoxal - umorului. Pentru că, lucru ciudat, în puzderia de formulări lejere, sunt pagini întregi de dialoguri care curg nemotivat şi neatractiv, nici măcar ca lianţi. Cât e naturaleţe a personajelor şi cât logoree a indivizilor (implicit, grafomanie) e sesizabil cu ochiul liber.
Concertino, ultima dintre piese, se petrece într-o Bancă de stat în care funcţionarii sunt mai preocupaţi să-şi ducă la capăt calculele contabile decât să comunice. Tocmai aici, şi tocmai acum, apare psihedelic (şi ilariant, oricât ne recomandă di
