Nu ştiu cum ar fi arătat capetele de copil ale lui Tonitza dacă le picta, bunăoară, cu tuşa deformantă a unui Hieronymus Bosch. Ar fi avut, poate, ceva din juisarea paradoxală a corpurilor iremediabil bolnave şi din graţia înşelătoare a serviciului de porcelaine cu defect. Aşa sînt personajele lui H.Bonciu: copii trecuţi din "copt", care ştiu (şi regretă...) totul, deşi n-au apucat să trăiască mai nimic, părelnic rubiconzi şi sangvinici, de fapt deşiraţi şi subţiri ca nălucile. O mahala de multe feluri, Ersatz urban, sentimental, de (peri)ferie vieneză, de Bucureşti din Mitteleuropa trăieşte în gesturile lor largi şi moi, de fanţi obosiţi, cu daraveri şi boccele. E lumea chiriaşilor clorotici, sub stratul de pudră, visînd la proprietărese încă "bine", la amoruri aseptice şi mecanice. Viaţa lor, din Bagaj... şi din Pensiunea doamnei Pipersberg, romane înseriate, primul apărut în 1934, următorul în 1936 (aşadar, în plin "banchet" al genului...), unite în reeditarea recentă de la Polirom, atinge, ţintit, extremele: beţia sîngelui, în cărnurile pofticioase, poftite şi, de partea cealaltă, ultimul zvâcnet trezit de cuţit inimii deja neînstare să mai bată.

Proza lui Bonciu, ręveur solitaire, speriat de lume ca un prunc de visele rele, e un jurnal de bacanale şi de iubiri mediumnice pentru fetiţe-femei, dăruite, în sfîrşit, amantului postum. Experienţe de toată mîna, din cele care se spun şi, mai ales, dintre acelea ascunse sub pietatea gustului burghez trec, în carte, de la unii la alţii, urmînd două fire: traiul la comun, vag promiscuu, instilat cu poezia "manejului", şi căile pe care apucă nişte "bagaje" (vieţi, amintiri...) ale nimănui. "Comisionul" e, la început, un caiet cu scoarţele negre, ajuns într-o noapte la un scriitor-ventuză, prădător feroce de istorii brute (în fond, ca toţi romancierii...). Cel care i-l dă, Omul cu ciocul de aramă, personaj