Am avut privilegiul să o cunosc în urmă cu unsprezece ani, când pregăteam monografia închinată soţului ei, Dinu Pillat. Am petrecut multe după-amieze în apartamentul primitor din Drumul Taberei, înţesat de fotografii, de flori şi de trilurile canarilor. Am ascultat-o fermecată ore în şir, uitând adesea să mai iau notiţe, vorbind molcom despre o lume dispărută, o lume a tihnei şi a normalităţii pe care încerca să o învie pentru cei care nu o cunoscuseră.

Deşi totul pornea de la Dinu şi se întorcea tot la el, mi se perindau prin faţa ochilor zeci de chipuri din familia reunită a Brătienilor şi Pillaţilor, cu bucuriile şi necazurile lor, cu idealurile lor înalte care se suprapuseseră mereu cu cele ale neamului. Vorbea cu înflăcărare, dând detalii despre fiecare în parte, de parcă ar fi fost descendenta directă a ilustrei familii.

Nu intenţionase să scrie o carte. Începuse să citească toată arhiva familiei după moartea lui Dinu, în încercarea disperată de a-l simţi din nou aproape. Când Ion Pillat murise în 1945, îi lăsase fiului, prin testament, răspunderea editării întregii opere, dar tribulaţiile vieţii l-au împiedicat pe acesta să împlinească dorinţa tatălui. La sfârşitul anilor '70, după moartea soţului, Cornelia Pillat, lăsându-şi deoparte propriile preocupări, s-a dedicat cu devotament şi pasiune conservării şi perpetuării memoriei familiei care o adoptase. Cu perseverenţă, în ciuda nenumăratelor obstacole pe care le-a avut de trecut, a început şi a dus la bun sfârşit o muncă titanică de subtilitate filologică şi înaltă erudiţie, oferind cititorilor ediţia de opere Ion Pillat şi poate cel mai fidel portret al poetului. Era împăcată. Socrul, pe care acum îl înţelegea altfel, cu care - îmi repeta adesea - s-ar fi înţeles de minune dacă ar mai fi trăit, putea să se odihnească în pace.

Nu intenţiona să mai scrie o carte.