N-a publicat Caius Dobrescu în celebrul număr 265 al Dilemei, deşi, după uşurinţa cu care aruncă provocări, s-ar zice că locul său de drept acolo era. Cu atât mai mult cu cât monografia sa constituie prima re-lectură radicală (şi - nota bene! - coerentă) a operei eminesciene de după 1989. E drept că ultimii ani nu au dus lipsă de interpretări consistente, printre care se numără cărţile publicate de Ilina Gregori, George Gană sau Monica Spiridon. Însă lecturile postdecembriste nu au modificat fundamental imaginea de ansamblu a poetului. În aceste condiţii, atât succesele, cât şi eşecurile lui Caius Dobrescu vin în primul rând din poziţionarea faţă de obiect: autorul inventează nu atât o metodă, cât o problemă pe care o rezolvă într-o manieră incitantă. Citind beletristica eminesciană prin intermediul opoziţiei public/ privat, eseistul aduce cu sine prospeţimea unei priviri "din exterior", de vreme ce o atare pereche terminologică a fost utilizată până acum mai ales în studiile culturale şi în istoria mentalităţilor. De altfel, studiul lui Caius Dobrescu marchează - laolaltă cu analizele lui Sorin Antohi sau Ioan Stanomir - o nouă vârstă în abordarea a imaginarului eminescian. Faţă de analizele din anii '70-'80, dominate de tematismul fenomenologic sau de mitocritică, lecturile din ultimul deceniu atestă o mai pronunţată racordare la social, ca şi un vizibil efort de pozitivare. Altfel spus, efectul estetic (sau, după caz, ideologic) nu se epuizează în conştiinţa cititorului, ci e urmărit în repercusiunile sale mai profunde asupra structurilor socio-identitare.

Aceasta este şi miza studiului lui Caius Dobrescu: "A înţelege cum e modelată opoziţia public/ privat de imaginarul eminescian şi, reciproc, cum modelează reprezentările sociale gata constituite ale acestei opoziţii creaţia poetului reprezintă (...) principala cale către o re-gândire a operei e