Am scris, cu un alt prilej, despre pictorul Silviu Oravitzan, dar şi despre subtilul cercetător al limbajului şi al duhului încorporat în imaginea artistică, un text pe care şi acum îl socotesc perfect plauzibil în ceea ce priveşte lectura picturii sale şi reprezentativ pentru capacitatea mea de a percepe expresia artistică şi pulsaţiile ei imponderabile. În acest context, oarecum aşezat, solicitarea lui Silviu de a scrie din nou despre pictura sa, de data aceasta despre problema luminii pe care şi-o pune într-un mod profund şi, dacă se poate spune aşa, vehement, m-a surprins, într-o oarecare măsură, pe picior greşit, adică dezimplicat şi marcat încă de acel sentiment de suficienţă şi moleşeală, de multe ori epifenomen inevitabil al datoriei împlinite. Am zis da, Siviu, sigur că da, mă intersează foarte mult aspectul acesta, eu însumi sînt preocupat de conversia luminii în pictura răsăriteană, cu precădere în cea cultă şi seculară, acolo unde lucrează exclusiv inaparentele noastre mişcări sufleteşti şi cu mult mai puţin, sau, dacă se poate, deloc, filosofii adiţionale ori ideologii limitative, am zis-o, însă, mai mult aşa, fără să mă gîndesc la consecinţe, pentru că este bine cunoscută distanţa enormă dintre proiect şi finalizare în paradoxala noastră cultură, sfîşiată ca Ioan Vodă cel Cumplit de către cămilele divergente, între elanurile adolescenţei şi picotelile senilităţii. Cu alte cuvinte, am zis da într-o doară, mizînd pe faptul că Oravitzan îmi cerea textul cam tot aşa. Eroare, însă! Spre deosebire de mine, care am plecat din Banat şi nu m-am mai întors, adică mi-am mutat azimutul de pe Alpii austrieci pe lanţul Balcanic, Silviu Oravitzan s-a întors la Lugoj sau, după caz, la Timişoara, de pe toate meridianele pe care l-au purtat aripile confecţionate din pînză de in, întinsă frumos pe şasiuri cu pene, sau din panouri de lemn casetate halucinant, şi privi