Cine a privit imaginile cu oamenii care îşi goleau casele pentru a-şi da lucrurile sinistraţilor din Banat nu se poate să fi rămas fără emoţie în faţa unui astfel de gest de solidaritate. Acei oameni care şi-au dat aragazul, frigiderul sau covoarele din casă nu au căutat sub nici o formă publicitatea gratuită, dintr-un singur motiv: nu sunt persoane publice. Sunt doar nişte oameni simpli, care ştiu ce înseamnă să lucrezi până la extenuare, care ştiu ce înseamnă să-ţi doreşti o bucată de pâine sau un pahar cu apă. Cei care nu cunosc aceste dorinţe, cei cărora nu le ajunge niciodată ce au, cei care coboară din maşini luxoase au furat din banii cu care trebuiau făcute digurile pentru a-şi face vile. Ei bine, pentru asta nici o pedeapsă nu ar fi prea mare. Ar merita să primească drept osândă nu ani grei de puşcărie, de unde oricum ar ieşi repede datorită unor boli imaginare care îi fac să nu suporte detenţia, ci să fie duşi în localităţile unde nu au mai rămas nici măcar tăbliţele cu numele satului şi să fie puşi să muncească la reconstruirea satelor. Să fie obligaţi să privească în ochii celor rămaşi doar cu hainele de pe ei şi să spună: “Din cauza mea, care mi-am făcut vilă pe banii voştri, aţi ajuns aici”. Şi asta zi de zi, până când vor simţi în orice clipă şiroaie de apă prelingându-se pe corp, gata să le inunde sufletele reci, până când vor înebuni într-un coşmar. Sigur că este o iluzie să ne amăgim cu gândul că cineva va fi pedepsit. Lacrimile celor bătuţi de soartă cu sprijinul guvernanţilor, foşti sau actuali, vor ajunge mai repede la sfinţi decât să-i sensibilizeze pe ei, pentru care acei oameni nu sunt decât “nişte prăpădiţi” care contează doar ca un număr de lagăr, în campaniile electorale.

La fel se întâmplă şi cu bisericile, care se construiesc în neştire. La fiecare biserică ridicată cineva se alege cu maşini sau vile, şi tot pe seama unor sărma