Sunt atâţia ani de când adun exemple de scriere (manuscrisă şi tipărită) din Eminescu pentru a demonstra frumuseţea poeziei sale în datele iniţiale, adică muzicalitatea (eufonia în general), jocul accentelor şi felul lor, ligaturile, disjoncturile - retorica textului, ca să mă exprim mai simplu. înţeleg bine că această puzderie de mostre scripturale are nevoie de o privire teoretică - exact lucrul de care fug, eu complăcându-mă în analiza amănuntelor şi refuzându-mi sinteza în general. Este, poate, timpul să încerc a desprinde câteva concluzii, cu speranţa că, discutându-se, va ieşi un oarecare profit nu neapărat pentru Eminescu, dar pentru poezia şi cultura română în general. Pentru că cel mai important instrument ajutător este, pentru epoca lui Eminescu, apostroful - de acesta vreau să mă ocup. Dl. prof. Ştefan Cazimir scria, recent, în România literară, că apostroful ar fi foarte greu de introdus în scriere pentru că noi n-am mai şti cum să-l folosim. Totuşi, în presă şi la televiziune observ că apostroful se foloseşte, împotriva regulilor ortografice, şi încă se foloseşte corect. Priviţi, de pildă, ecranul în timpul splendidei emisiuni de pe Programul 2 cu Mitică Popescu: scrie mare de-o şchioapă: D'ale lu' Mitică, un apostrof creând forme conjuncte (se citeşte dale, cum ar fi dale de piatră), iar celălalt, forme disjuncte (se citeşte lu mitică, în două cuvinte, nu lumitică, precum luminiţă, de pildă: fiecare cuvânt îşi păstrează accentul, deşi i din lui a căzut). Nu l-a învăţat nimeni pe teleast cum să pună semnele, dar el a refuzat cratima în d-ale şi şi-a dat seama că formele rămân legate. Simţul limbii ne învaţă mai bine şi mai repede decât sute de pagini de tratate ortografice. într-un ziar citesc: Un' se duc indezirabilii când se duc? (Curentul, 13 apr. 2003, p. 4) - şi-mi dau seama că redactorul nu scrie Un'se (fără spaţiu) pentru că simţul limbii nu-