O fata saraca nu poate sa dea mai mult decat are", spunea George Bernard Shaw. Acesta a fost si principiul care a guvernat transferul de proprietate in Romania postdecembrista. Cu rare exceptii, perfectarea privatizarilor companiilor romanesti, indiferent de obiectul principal de activitate al acestora, a semanat cu tranzactiile incheiate pe linia de centura; in graba si pe bani putini.
Nu este de mirare ca in aceste conditii am vandut pe nimic profiturile, iar deseori ne-am gasit in postura "Si... batuti, si cu banii luati". Cazul C.S. Resita este poate cel mai mediatizat, dar nu este singular. Exceptia de la regula s-a numit sistemul bancar. BCR a ajuns in coada listei pentru privatizare dupa o lunga perioada de rezistenta politica.
Decizia statului de a lasa din mainile sale cea mai mare banca a Romaniei a fost urmarea presiunilor organismelor financiare internationale. Impunerea venea din necesitatea liberalizarii totale a pietei bancare. Functionand ca banca de stat, BCR a avut sansa de a fi ocolita de ingineriile unor artisti ai genului din categoria celor care au devalizat Bancorex sau Banca Agricola.
Expunerea importanta in sistemul bancar a asociat mult timp BCR cu imaginea stabilitatii pietei asigurandu-i astfel integritatea. Nu aceeasi soarta a impartasit-o CEC. Cea mai veche banca autohtona a platit pretul unei false imagini de inexpugnabilitate, conferita de garantia statului.
Atat de puternica era considerata aceasta fortificatie a sistemului bancar, incat nimeni nu si-a pus problema ca imobilismul CEC ar putea reprezenta tocmai "invitatia" la cel mai mare atentat la banul public din istorie. Scandalul SOV Invest-FNI-CEC a ramas in urma, dar si astazi CEC mai plateste pretul imobilismului sau statutar.
Diminuarea randamentelor la titlurile de stat sub nivelul dobanzilor platite la depozite a ad
