tinerii, între Dej şi Ceauşescu Regimul comunist avea nevoie de femeie - ca actor social. Atent dirijată politic, femeia trebuia să devină producător de bunuri într-o economie industrializată în expansiune şi, totodată, producătoare de copii pentru asigurarea creşterii ţării. În anul 1948, în vederea reechilibrării demografice, avortul era interzis - prin introducerea unui articol (482) în Codul Penal care stabilea pedepse de la 3 luni la 5 ani închisoare, în funcţie de mai multe variabile, pentru femeile ce-şi făceau avort sau pentru cei ce efectuau operaţia. În septembrie 1957, în deschiderea fazei sale de relativă destindere, regimul Gheorghiu-Dej a permis avortul la cerere; nu era o iniţiativă a liderului român, ci un alt act mimetic - aşa se întîmplase şi în Uniunea Sovietică hruşcioviană, deja din 1955, şi în alte ţări de democraţie populară, care reglementaseră similar problema, din 1956. Ca în toată Europa comunistă, liberalizarea avortului în România lui Dej se dorea a fi un semn suplimentar de reconciliere între regim şi societatea supusă. Ulterior, convins că demografia este un indicator al forţei unui popor, Nicolae Ceauşescu a venit cu o altă viziune: prin decretul 770 din 1 octombrie 1966, întreruperea cursului sarcinii era din nou interzisă - şi aşa avea să rămînă, cu detalii umilitoare pentru femeile din România, pînă în 1990. Cu tinerii pe care tocmai îi moştenise la preluarea puterii, regimul comunist a încercat o mobilizare care să le pună în valoare resursele de energie şi entuziasm. În aprilie 1948 erau inaugurate primele şantiere naţionale ale tineretului: Bumbeşti-Livezeni (redat, idilic-dogmatic, în filmul deja clasic Răsună valea, din 1949), Salva-Vişeu, Agnita-Botorca, conducta de la Ceanu-Mare (judeţul Cluj), Lunca Prutului (în zona cursului său inferior) şi centura Bucureştiului. Deşi poate să pară curios acum, privit din perspectiv