Puterea s-ar dori unică şi indivizibilă, omniprezentă şi atotvăzătoare. Centrul de putere, prelungit prin ramificaţii ierarhic organizate, şi-ar dori să vadă tot, să ştie tot, să regleze tot. Regimurile totalitare au crezut, pentru un moment, că vor reuşi să atingă acest obiectiv suprem. Au folosit toate resursele posibile: au ascultat telefoanele, au violat corespondenţa, au stimulat delaţiunile, au supradimensionat serviciile secrete. Totul a fost în zadar. Puterea centralizată, autoritară şi orgolioasă nu a reuşit niciodată să atingă performanţele distopiei orwelliene. Ceva, mereu, i-a scăpat. Ori informaţia era insuficientă, ceea ce făcea ca acţiunea să fie moale sau tardivă, ori era supraabundentă, producînd intoxicarea, deci paralizarea sistemului. Degeaba Polonius veghea, degeaba Rosenkrantz şi Guildenstern incitau la confesiuni: fantoma tatălui lui Hamlet pătrundea printre ziduri, îndemnîndu-şi fiul la revoltă. Danemarca putea foarte bine fi o închisoare, era însă una imperfectă. Michel Foucault a studiat regimul ospiciilor şi al închisorilor, locuri heterotopice, în care raporturile de forţă sînt clar şi rigid reglementate, înainte de a-şi da seama că, în realitate, relaţiile de putere se construiesc local, de jos în sus. Puterea nu e un continent, ci un arhipelag. Ea există în nenumărate forme, este difuză, distribuită în zone cvasiautonome. Orice relaţie dintre oameni este o luptă pentru dominare şi autoafirmare. Între bărbat şi femeie, între părinţi şi copii, între profesori şi studenţi, între colegii de serviciu, între colaboratorii unui proiect se stabilesc spontan raporturi de forţă, care ignoră orice legitimitate conferită de ierarhiile oficiale. Acestea au apărut tîrziu, cînd s-a dorit ca forţa fizică să fie evitată ca mijloc de confruntare. Statul, puterea abstractă, organizată şi centralizată, a fost investit cu monopolul violenţei: astfel,