Gara din Sibiu era exact aşa cum am lăsat-o în 1965. Trei din cele mai importante momente ale vieţii mele s-au petrecut între pereţii igrasioşi, ghişeele posomorîte şi şinele lustruite de lacrimi ale acestei gări. Numai toaleta, jegoasă în 1965, s-a stricat încă şi mai rău, transformată fiind astăzi într-o înfiorătoare viziune de iad, ca din Hyeronimus Bosch, părăsită chiar şi de Madame Pipi, cea care pe vremuri extrăgea 25 de bani de la cei striviţi de nevoi. Azi numai formele găurite ale unor bazine mai dăinuie pentru inocentul care, folosindu-le, se pişa (scuzaţi-mă, doamnelor) pe propriii pantofi. Primul meu grav moment existenţial s-a petrecut în 1960 cînd, îmbrăcat într-un costum ţeapăn pentru care mămica şi-a pus ban pe ban timp de un an, m-am urcat cu tata în tren. Ţineam în mînă un geamantan de lemn pestriţ, în care mama împachetase tot ce aveam şi tot ce-mi trebuia: două cămăşi albe, o pereche de pantaloni negri lungi, un spielhosen, pijamaua cu ursuleţi, două sandwich-uri cu unt şi patru mere. Pe omul cu care plecam nu prea-l cunoşteam. Era tata, cel care ne părăsise cînd aveam numai şase luni, care venise din cînd în cînd, vreo cîteva sîmbete pe an, să mă ia cu maşina, să ne plimbăm prin oraş. Nu-l văzusem prea mult în cei zece ani ai mei şi plimbările noastre erau cam ciudate, pentru că mă lăsa în maşină, parcat în faţa uneia sau alteia din casele unde, mi-a explicat mama, locuia vreuna dintre numeroasele lui gagici. Nu era chiar omul să-mi inspire încrederea de a-mi părăsi, poate pentru totdeauna, mama, bunica, pe tanti Ana şi verişorii mei dragi. Aveam amîndoi paşaport să plecăm în Israel, un miracol pe vremurile cînd nimeni nu scăpa dintre sîrmele ghimpate ale României comuniste. Era mare lucru, spuneau toţi, dar ce ştiam eu de sîrme ghimpate şi de comunism, paşapoarte, Israel, sau chiar despre cel numit tata? Îl cunoşteam mai bine pe Tătucul d