Mă declar adeptul moderaţiei şi nu mă laud, pentru că, în general, reuşesc să-mi păstrez echilibrul fără prea mari eforturi. E o chestiune de structură intimă, dar şi de convingere nutrită cu surse ortodoxe. Din păcate, moderaţia te marginalizează. Oamenii de media cred că numai excesul vinde marfa. La rîndul lor, autorii de produse simbolice iau treaba asta ca pe un comandament implicit. Li se pare că, dacă ţipă, sînt auziţi mai bine, de parcă legătura dintre actori şi public se produce prin contact direct. Respectiva iluzie îmi aminteşte de ţăranii de pe vremea "urbanizării" forţate, care se apucau să răcnească în receptorul telefonului, convinşi că, astfel, vocea lor străbate "firul" cu mai multă uşurinţă. Partizanii gălăgiei se înmulţesc zilnic, în detrimentul oricărei aşteptări rezonabile. Degeaba le spui că vacarmul generalizat şi teatralizarea vidului anulează dialogul. Sau că măsura este o virtute respectabilă în orice tip de civilizaţie. Adică o marcă de salubritate interumană şi de căutare onestă a unui adevăr compus pe seama indulgenţei mutuale. După 1990, am sperat că tonul ridicat, insulta, supoziţia gratuită ori agresivitatea necenzurată vor ţine numai temporar locul atitudinii ponderate fără de care argumentele şi respectul celuilalt se ruinează reciproc. Eram cu naivitate sigur că erupţia mitocăniei rămîne un fenomen de tranziţie, care va face grabnic loc unui ethos comunitar cu definiţii normale. Admit că m-am înşelat. Din ce în ce mai des, borhotul mediatic ne intoxică pe baza unui consimţămînt tot mai resemnat. Pe numeroase canale se lăfăie, hidos, pletora incompetenţei morale sau intelectuale. Elitele se complac gradual cu ireversibilitatea acestei presupuse fatalităţi populiste, pe care unii dintre reprezentanţii lor o justifică prin palide consideraţii sociologice... Mai mult, oameni care înainte vreme ar fi apărat discursul cult(ivat), s