un fel de continuare din numărul trecut Cînd te uiţi la dl Băsescu, numai să spui "idealist" nu-ţi vine. Omul pare cît se poate de pragmatic, frînge spinarea cuvintelor cînd le rosteşte, în general lasă impresia clară că "dă cu ei de toţi pereţii", are o natură ofensivă şi contur apăsat, iar în tot ce face ţine un ochi, cel bun, spre mase. Pare genul de om foarte ocupat care nu mai are timp să citească vreo carte şi, în faţa statuii lui Traian de la Roma, fumează o ţigară "cu unchieşul". Este deci domnia sa un idealist? Ca să-l evoc în acest răspuns: Categoric, nu. Poate totuşi dl Băsescu să aducă înapoi idealismul în politica noastră externă? Paradoxal, da. Vrea dl Băsescu să facă asta? Habar n-am. Trebuie să facă asta? Pentru simetrie, închei şirul retoric de întrebări şi răspunsuri tot în stilul preşedintelui nostru: Categoric, da. Spuneam că există o tradiţie idealistă de bună calitate în politică noastră externă. Nu este de mirare că diplomatul român cel mai venerat, modelul aproape mistic al "Externelor" noastre, adică Nicolae Titulescu, era un mare idealist. În linia miniştrilor de Externe, poate cel mai mare idealist dintre toţi. Dăruit cu totul ideii de pace, multilateralist convins într-o vreme în care diplomaţia multilaterală abia se consolida, Titulescu a pus România într-o poziţie de prestigiu unică şi într-o reţea de alianţe şi înţelegeri cum nu mai avuseserăm niciodată înainte. Dar ce poate însemna idealismul astăzi? Idealismul, înainte de orice, înseamnă credinţă în principii, dintre care poate cel mai important este cel al egalităţii statelor. Cum spunea Titulescu în 1936 în dezbaterile privind strîmtorile Mării Negre, "principiile nu se sacrifică de dragul prieteniei". Titulescu, omul care era gata să ofere orice pentru prietenie, omul care credea că statul român va supravieţui numai dacă va construi prietenii cît mai multe ("prietenii puse u