Nici n-am simţit-o. A venit deasupra, încet, strecurîndu-se în pat ca o pisică leneşă. Trecuse de miezul nopţii, clopotul bisericii suna stins, din ce în ce mai stins, iar cînd mi-a adus sînul drept peste buze, s-a făcut, deodată, o linişte nefirească de parcă aş fi surzit brusc, lovit peste timpane de palmele grele ale nopţii. Am muşcat din el ca dintr-un strugure dulce, apoi m-am lăsat amestecat în pielea ei albă, fără să-mi mai pun întrebări şi fără să deschid ochii. Cu pleoapele stinse, orb curios şi nerăbdător, mi-am dat drumul mîinilor peste trupul ei, alergîndu-i coapsele cu degetele, ca un ogar scăpat în mijlocul vînatului. La răstimpuri, ridicat în mijlocul patului asemenea unui zeu străpuns de suliţă, vedeam oameni înşiruindu-se pe drumul din faţa casei, cu lumînări aprinse, împărţind Lumina. Păcătuiam? Oare? O bucurie imensă, ca o ridicare la ceruri, mă strivea de aşternuturi, închipuindu-mă deasupra oricăror întrebări despre faptele mele şi faptele ei. Singura mea teamă era să nu se facă ziuă şi să fiu nevoit să ucid, în zorii dimineţii, misterul trupului rotund, luminat, din cînd în cînd, în scînteieri scurte, de flacăra lumînărilor sfinte înşirate prin faţa ferestrei. Cînd am deschis ochii speriat de păcatul poftei, m-a înfrînt cu o privire amară, lăsînd să-i scape printre buze umbra unui suspin uşor, ca un vîrf de suflet ieşit pe dinafară. I-am atins obrajii, i-am atins sînii şi apoi iar obrajii, rătăcind în căutarea unui punct de sprijin, implorînd-o, tăcut, din tremurul mîinilor, să nu mă lase, să mă ţină, să mă apere. Cînd mi-a coborît trupul peste aşternuturi, s-a întins din nou deşertul liniştii nesfîrşite şi, brusc, sfîrşitul s-a dus departe, în străfundurile unei amintiri ceţoase.

Pe drum, lumînări din ce în ce mai puţine şi spaima de păcat din ce în ce mai mică. Am şi adormit puţin. Un vis ciudat, dintre cele despre care nu poţi pov